PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / ”Rondul de noapte” al lui Rembrandt şi rondul de zi cu zi al lui Putin

Fundal de tablou

Am să încep prin a privi în fundalul acestui tablou al războiului. Vineri, 18 martie 2022, a fost ucis într-un bombardament al ruşilor asupra oraşului Harkov un bătrîn de 96 de ani. Nimic nou, nimic ieşit din comun, dacă Boris Romancenko n-ar fi supravieţuit pînă la vîrsta sa înaintată lagărelor naziste. Fusese chiar vicepreşedinte al Comitetului internaţional Buchenwald, lagărul în care a fost închis cea mai multă vreme în cel de-al doilea război mondial, comitet care-i reuneşte pe supravieţuitorii şi urmaşii celor care au murit în acest loc al ororii. La o comemorare a victimelor nazismului, cu un deceniu înainte, Romancenko citise o scrisoare-angajament, în numele supravieţuitorilor de la Buchenwald, de a „construi o nouă lume a păcii şi libertăţii”.

N-a fost să fie. Boris Romancenko, supravieţiutor al lagărelor de muncă de la Bergen Belsen şi Peenemünde, loc în care s-au construit primele rachete cu rază lungă de acţiune ale lui Hitler, celebrele V2 care aveau să lovească Londra în cel de-al doilea război mondial, a fost omorît tocmai de o asemenea rachetă, de astă dată produsă de ruşii altădată ”eliberatori”, proiectil care a lovit blocul său de locuinţe din Harkov, în numele ”denzificării Ucrainei”.  Ca semn al acestei ”denazificări”, rachetele ruseşti mai loviseră pe 1 martie turnul de televiziune din Kiev, aflat chiar lîngă complexul memorial Babyn Yar, de pe locul unuia dintre cele mai mari masacre ale Holocaustului. Pentru ca paradoxul să fie complet, preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski este evreu şi a avut un bunic care a luptat în Armata Roşie împotriva naziştilor, ca şi trei fraţi ai acestuia, morţi în eroicul ”Mare Război pentru Apărarea Patriei”, comemorat ieri de Putin, cu ocazia victoriei de la Stalingrad. 

Cînd în martie anul trecut socoteam la Aleph TV că ”Boris Romancenko intră în istorie, prin moartea sa tragică, în timpul bombardamentelor asupra Harkovului”, m-am grăbit. Istoria l-a uitat deja pe bătrînul de 96 de ani care a murit în urma dezastrului făcut de racheta lansată asupra blocului în care se afla apartamentul său. Aţi putea spune că a fost o întîmplare nefericită că Romancenko, unul din puţinii supravieţuitori ai Holocaustului care mai trăia în Ucraina, locuia acolo sau chiar că a fost acasă în momentul nenorocirii. Aşa să fi fost, moartea lui este totuşi simbolică. Deşi moartea lui a trecut în umbră timp de aproape un an de la izbucnirea războiului, ea continuă să aibă o semnificaţie puternică. Continuă să arate natura criminală a regimului Putin, care a înlocuit comunismul cu naţionalismul agresiv, lupta de clasă cu lupta de cucerire a altor naţiuni suverane. Arată că prim-secretar este acelaşi lucru cu ”ţar” dar şi cu ”führer”, că ”spaţiul vital” e totuna cu imperiul rus.

Moartea lui, Romancenko, printre ”ultimii prizonieri supravieţuitori din Ucraina şi Belarus” ai lagărelor de concentrare naziste, ucis de bombele lui Putin, demonstrează că Holocaustul şi crimele comunismului sînt cele două feţe ale aceleiaşi monede – crima împotriva umanităţii. Că Putin, folosindu-se de retorica luptei împotriva fascismului, săvîrşeşte aceleaşi crime. Că Putin reuneşte atrocităţile crimelor nazismului şi comunismului la un loc. Că Putin e veriga care completează şirul care-i cuprinde pe alţi doi criminali ai umanităţii, Hitler şi Stalin. Ucis în apartamentul său bombardat din Harkov, Romancenko a fost o mărturie a unicităţii Holocaustului, dar a murit drept victimă a crimelor neocomunismului rus. În încercarea de a reface URSS, rachetele lui Putin au săvîrşit ambele crime împotriva umanităţii, asupra aceleiaşi persoane.

   Pe acelaşi fundal al tabloului războiului, se vede o tînără femeie, care bate cu putere la poarta puterii lui Putin şi strigă, cît poate de tare, către conaţionalii săi ruşi, în direct, pe postul principal de televiziune luni seara, la o oră de vîrf  ”Ei te mint”. În cîteva secunde, a spus tot. Despre dictatura instaurată în Rusia, despre crimele războiului. Marina Ovsiannikova a dobîndit notorietate internaţională pe 14 martie 2022, cu patru zile înainte de uciderea bătrînului de 96 de ani, care parcă i-a confirmat spusele, când jurnalista a intrat pe platoul programului de ştiri de la „Pervîi Kanal”, unde lucra, ţinând un afiş pe care scria: „Opriţi războiul. Nu da crezare propagandei. Te mint” şi a mai apucat să strige „Opriţi războiul! Nu războiului!". A spus, cu alte cuvinte, că ”împăratul e gol”, într-un imperiu în care frica se împleteşte şi la aproape un an de la începerea războiului din Ucraina, cu apatia sufletească a unui popor obişnuit de veacuri cu autocraţia. Un popor pentru care democraţia e un corp străin, cu care nu se poate obişnui, aşa cum s-a obişnuit cu abrutizarea dată de amestecul de beţie dat de vodcă şi de o falsă mîndire de sine. O putere care trimite tineri la moarte, într-un război fratricid, despre care spune că nu e război şi minte, minimalizînd moartea. O putere care e ascultată cu docilitate, dintr-un reflex pavlovian.

Ei bine, în acest context, în care Rusia doarme, supusă şi oarbă, un somn al beţiei generalizate şi al puterii necontestate a lui Putin, vine o tînără femeie la televiziunea de stat rusă, intră peste prezentatoare şi spune în direct că în Ucraina Putin a dezlănţuit un război între fraţi, care trebuie oprit. Bineînţeles că a fost imediat arestată, dar ulterior a fost eliberată şi plasată în arest la domiciliu, pînă la judecarea procesului său. Asta, pentru că erau timpurile în care cu Putin se mai purta încă un dialog, era sunat pe rînd fie de Macron, fie de Schröeder, iar acesta mai mima bunăvoinţa.

Pe 1 august, Marina Ovsiannikova era dusă la tribunal, fiind acuzată de „discreditarea armatei ruse”. Risca o pedeapsă de 10 ani de închisoare. Ulterior, în primele zile din octombrie 2022, s-a confirmat că jurnalista care a strigat ”lumii ruse” să se trezească din beţie şi somnul minţii, s-a refugiat resemnată în străinătate, temîndu-se pentru soarta ei şi a fiicei sale. Pe 3 octombrie, se anunţa că numele Marinei Ovsiannikova a apărut în registrul de persoane căutate al Ministerului de Interne şi două zile mai devreme, fostul soţ al jurnalistei, Igor Ovsiannikov, declara că Marina a fugit din arestul la domiciliu împreună cu fiica lor în vârstă de 11 ani, spunînd că nu ştie unde se află. Nici avocatul ei n-a dat detalii, spunînd doar că ea se află ”sub protecţia unui stat european” şi că alte amănute ”i-ar putea crea probleme”. Căci Putin a dovedit nu odată că mîna lui criminală e lungă şi nu cunoaşte frontiere.

Marina Ovsiannikova are de ce se teme: a spus adevărul. Un adevăr pe care dincolo de Rusia, îl ştim toţi. E un truism. Dar nu şi în Rusia. Pentru Putin, care-şi măsoară puterea în rachetele cu care a omorît zilnic, vreme de aproape un an împlinit, civilii din Ucraina, în încercarea disperată de a o supune, adevărul e numai în forţă şi nebunie, ca acelea pe care, supuşilor săi le-o oferă vodca. Marina Ovsiannykova a fost prima care a lovit în granitul regimului Putin. A avut mult curaj, arătând că un adevăr simplu, spus la timp, e mai puternic decît un covor de bombe, aruncate asupra unui oraş. Ovsiannykova, ziaristă şi mamă, i-a pus nebunului oglinda în faţă şi i-a spus: ăsta eşti tu. În numele copiilor din Ucraina, care nici n-au apucat să-şi trăiască viaţa şi au văzut ce e mai rău, în numele bătrînului Boris Romancenko, care avea să moară peste patru zile, la Harkov.

Portretele din prim-plan

Orice regim politic ar fi pîrîit, din toate încheieturile şi tabloul s-ar fi rupt, sub greutatea fundalului său. Dar nu şi Rusia lui Putin. Ea nu simte, ci doarme, în noapte învăluită în aburi de minciună şi alcoolul necesar curajului de a trăi în lumea aceea. În care puterea îşi continuă rondul. În prim-planul lui sînt ”comandantul” şi adulatorii săi. Putin şi curtea, reprezentată în tablou de Lavrov, ministrul său de externe. Serghei Lavrov e omul care minte cum respiră. Pe care o lume întreagă l-a văzut de atîtea ori la televizor, spunînd că în Ucraina nu e un război – în vreme ce covoare de bombe şi rachete au distrus milioane de destine şi au luat zeci de mii de vieţi.

Lavrov va împlini pe 21 martie, 73 de ani. E un comunist perfect, cum Putin e kaghebist. A lucrat în diplomaţia sovietică din 1972. La absolvirea şcolii a fost trimis la ambasada sovietică din Sri Lanka, după ce s-a căsătorit cu profesoara lui de limba rusă, de la Institutul Diplomatic din Moscova. Şi-a prerfecţionat abilitatea de a minţi, mai bine de o jumătate de veac, în diferitele posturi reprezentînd URSS şi Federaţia Rusă, al cărui ministru de externe e din 2004. Nu iese din cuvîntul lui Putin. Minte cu profesionalism, cu convingere şi determinare. „Nu intenţionăm să atacăm alte ţări, nu am atacat nici Ucraina”, a răspuns Lavrov unei întrebări, la finele întîlnirii din Turcia cu omologul său ucrainean, la o lună de la invadarea Ucrainei. Şi aşa a ţinut-o, de atunci încoace. Nu e un război. În schimb, Ucraina e vinovată de ”ameninţări directe la adresa securităţii Federaţiei Ruse”. ”Ameninţări” cărora li ”s-a alăturat” şi occidentul, prin sprijinirea Ucrainei şi, ca urmare, vinovat şi pedepsit va fi şi acesta. Lavrov n-are îndoieli, în acest sens.

Omul nici nu clipeşte, cînd minte de îngheaţă şi întrebările jurnaliştilor pe buze. Ca orice magnat rus, dispreţuieşte sincer occidentul, dar profită de el: spre deosebire de copiii bombardaţi din Ucraina, ucişi de bombe sau schilodiţi pentru tot restul vieţii, fiica lui cea mare a absolvit Universitatea americană Columbia. Acest robot ideologic are atribute de om. Lavrov cîntă la chitară şi se acompaniază cu voce răguşită, oferind ascultătorilor propriile versuri. Se minte şi pe sine: se crede Vîsoţky. I-a plăcut să joace fotbal şi să practice rafting. Acum, a rămas cu alte plăceri, mai lejere: whisky-ul scoţian şi bucătăria italiană. Ce se va întîmpla, cînd într-o bună zi nu va mai fi? Nu mare lucru. În urma lui, covorul de minciuni va fi ţesut de altul.

Pe acest covor păşeşte Putin, de-a dreptul în istorie. Dar istoria nu are nicio vină pentru asta. Pentru că istoria, aşa cum a fost ea scrisă de la începuturile ei, a oferit mai mult loc vărsătorilor de sînge, decît născătorilor de pace. Asistăm la un moment în care cei potenţial înfrînţi, adică poporul Ucrainei, îşi aruncă cuceritorul în partea sîngeroasă a istoriei. Alături de ceilalţi criminali ai ei.

Putin e cel mai rostit nume, din ultimul an, de pe planetă. A stîrnit un război. E socotit de unii bolnav. Dar nu este. Deţine controlul, nu numai asupra sa, ci şi asupra ţării sale, pe care a tîrît-o în infern, pentru a-şi hrăni propriul orgoliu. El nu aparţine prezentului. Putin trăieşte încă în plin război rece, în care e angrenat cu toată dedicaţia jurămîntului său kaghebist de pe vremuri. Nu realizează că trăieşte într-o altă epocă, o epocă în care oameni ca el nu mai încap şi nu mai au sens.

Putin nu are sentimente, care să-i poată fi citite pe chip. E deja un om de marmură, încă în viaţă. E o statuie anacronică, inadecvată la realitate. Trăsătură specifică dictatorilor. Nu mă îndoiesc că Vladimir Putin a crezut ceea ce a transmis trupelor sale. Anume că intervenţia specială în Ucraina e pentru a o elibera de neonazişti şi drogaţi. Că poporul îi va întîmpina cu flori. Nu a fost aşa. Putin s-a înşelat, pentru că nu crede în forţa naţiunilor şi în democraţie.

Problema lui Putin nu e beţia puterii, ci faptul că a încremenit în timp. A rămas  tînărul kaghebist care vedea căderea zidului Berlinului, pe care a trăit-o ca şi prăbuşirea URSS-ului. Nu le-a putut uita, socotindu-le lovituri imperialiste. Acum, vede o nouă cădere, de astă dată a obsesiei sale, de renaştere a vechii puteri a imperiului sovietic. Putin e o fiară rănită, care varsă cît sînge poate. Nu-i mai pasă nici măcar de istorie, cu atît mai puţin de judecata contemporanilor. Dar istoriei îi va păsa de el.

”Rondul” de zi cu zi al puterii lui Putin străbate tabloul întunecat al lumii acestui început de mileniu, ameninţînd să-l transforme într-un sfîrşit al istoriei.