PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Tunurile şi tancurile nu au discernămînt. Nici unii oameni şi cu siguranţă, nici Putin. Un an de război, în Ucraina: aţi fi vrut să fim în locul lor?

”Ajutorul american”, din nou spre răsărit

Victoriile ruşilor pe front s-au datorat măcar pe sfert ajutorului american. În memoriile sale, Nikita Hruşciov poestea că Stalin ”a declarat direct că, dacă Statele Unite nu ne-ar fi ajutat, nu am fi cîştigat războiul”. E o amintire stînjenitoare pentru ruşi şi amorul lor propriu. Tocmai de aceea, un film rusesc, ”Balada unui soldat”, realizat în 1959, din care am decupat imaginea care prefaţează acest articol, desi a luat numeroase premii la festivaluri internaţionale (la Cannes şi la San Francisco în 1960, premiul ”Bafta” în 1961 etc), a fost interzis în URSS, fie din cauza unei asemenea imagini care arăta consistenţa ajutorului american precum şi a unor sugestii destul de transparente privind oroarea corupţiei, a războiului care calcă sub şenile deopotrivă destinele celor de pe front dar şi pe ale acelora care-şi aşteaptă fiii şi soţii, în spatele lui. Americanii au dat, cum se vede în fotografie, carne pentru carnea de tum – şi multe altele. Ruşii de rînd ştiau: arestările operate la miez de noapte de către KBB la începutul anilor ’50 (ca şi în România, de către ”Securitatea Poporului”) se făceau adesea cu jeep-uri americane Willis.  

Pentru Putin să nu mai vorbim, sprijinul acordat ruşilor pentru a cîştiga în ”Marele Război” e o pagină ştearsă din istorie. Dar ea există, contrar voinţei lui. Cum preciza Ambasada Statelor Unite la Bucureşti pe pagina sa de facebook pe 9 mai 2021, ”înainte ca Statele Unite să intre în al doilea război mondial, şi apoi pe toată durata conflagraţiei, America a trimis arme şi echipamente în Uniunea Sovietică, pentru a o ajuta să oprească invazia nazistă. Din 1941 pînă în 1945 au fost livrate 400.000 de jeepuri şi camioane, 14.000 de avioane, 13.000 de tancuri, arme, muniţie, tehnică militară, medicamente, pături, încălţăminte, milioane de tone de produse petroliere şi mîncare, toate în valoare de 11,3 miliarde de dolari (180 de miliarde la valoarea din 2016). Din punct de vedere tehnic, acesta a fost un împrumut, dar la sfîrşitul războiului, S.U.A. nu au căutat sau aşteptat prea multe în ceea ce priveşte rambursarea de către URSS”.

Izbucnise Războiul Rece, pe care la finele anilor ’80 Occidentul şi Statele Unite au crezut cu naivitate că l-au cîştigat, ”fără să tragă un foc de armă”. Cel puţin asta mai era încă ceea ce credea şi administraţia Clinton, consiliată de Strobe Tallbot, care a reorientat întreaga politică externă americană de la mijocul anilor ’90 şi pînă începutul noului mileniu spre alte spaţii geografice, decît estul Europei şi fosta URSS. Care au fost lăsate să se descurce cum pot, cu Federaţia Rusă în coaste: NATO avea ca priorităţi Asia de Sud-Est. Acesta a fost contexul în care s-a amînat intrarea României în Alianţă în 1999: pur şi simplu, ”zona-tampon” cu ruşii n-avea de ce să existe, pentru că ruşii ”nu mai reprezintă un pericol”.  Naivitatea n-a fost doar a americanilor: să ne amintim de ”dialogurile fructuoase” ale Angelei Merkel cu Putin, de ”schimburile de cadouri” pe care acesta le-a făcut cu Silvio Berlusconi. Care i-au costat pe ucraineni pierderea Crimeei în 2014, cam ca Războiul Rece de către ruşi – fără să se tragă un foc de armă, la ”masa tratativelor”. Nici atunci lumea occidentală n-a dat semne clare că se trezeşte. A trebuit să vină ziua de 24 feburuarie, a anului trecut.

Acum, la un an de la război, graniţele s-au trasat în mod clar – Putin versus civilizaţia occidentală, cu valorile şi himerele, chiar non-valorile ei, că aşa e în democraţie. E o frontieră nu numai a tancurilor, ci şi a ideilor. E evident că ucainenii nu sînt cel mai de dorit aliat împotriva expansionismului rusesc asupra occidentului, ţinta sa seculară. Dar, dacă ei n-ar fi tras niciun foc, la invazia rusă, atunci am fi fost noi. Românii. Dacă s-ar fi întîmplat aşa cum prevedeau toate slugile lui Putin, în frunte cu şeful serviciilor sale de informaţii externe, Viktor Medvedciuk, că Ucraina ”este gata să cadă în braţele Rusiei” şi ucrainenii n-ar fi tras niciun foc, aşa ar fi stat lucrurile. Cu naivitate, un sfert din români, cel mai mare procent din Europa (bulgarii sînt după noi), cred altceva – şi ”nu sînt de acord” cu ajutorul occidental şi american acordat Ucrainei. Un sfert, care se apropie de lipsa de discernămînt a lui Putin, dar din alte motive.

La Putin e o megalomanie intratabilă. La ”românii verzi”, o naivitate incurabilă şi superficialitate, bazată pe sentimente şi nu pe judecăţi, nici măcar pe instictul de conservare. Ca şi Putin, îi socotesc pe ucraineni ”la fel ca ruşii” sau ”cu nimic mai breji”. Ei bine, sînt. Li se împotrivesc, luptă eroic. I-aş întreba, pe cei ce au răspuns astfel şi nu înţeleg scopul acestui ajutor occidental, către Ucraina: aţi fi vrut să fim în locul lor?

Nu e vorba neapărat că ”putinismul” şi-a croit cale liberă în România. Dar la noi sînt o grămadă de chestiuni ”neterminate” cu Ucraina. Ele încep cu tratatul semnat în vremea lui Emil Constantinescu şi statutul minorităţii româneşti în Ucraina vecină. Pe de o parte, relaţiile României cu Ucraina erau la vremea respectivă  o problemă de politică externă care dacă nu era rezolvată atunci, nu ”pupam” nici UE, nici NATO. Pe de altă parte, tratatul n-a fost renegociat niciodată, deşi nimeni nu poate împiedica ”partea română” să o ceară, în afara propriei indolenţe şi incompetenţe, a politicianismului ieftin şi a lipsei acute de ”oameni de stat” în ţara noastră. Care să fi mers la Kiev şi să ceară, să bată cu pumnul în masă – au avut la îndemînă 15 ani, pînă în februarie anul trecut. Acum nu e momentul, pentru aşa ceva – şi măcar asta înţelege toată lumea. Dar acum, avem în compensaţie recentul ”scandal Bîstroe”. Ne supărăm că, în vreme ce Ucraina arde sub bombardamente, nimănui nu-i mai pasă de pelicani. Şi, dacă nu era Ucraina, ardeam noi, se mai gîndeşte cineva? Se pare că nu. Dar asta e altă poveste.

Himerele lui Putin

În vremea asta, în care românii construiesc scenarii şi se încaieră pe facebook pe seama dramei ucrainene, aflată în desfăşurare de un an, în care adevărul crud al victimei a început să fie la fel de redundant ca salvele de rachete asupra Ucrainei, la Moscova Putin e în continuare în lumea viselor. Trăieşte liniştit acolo, alături de fantome: ale lui Ivan cel Groaznic, ţarul Petru şi ţarina Ecaterina. Dezvăluiri recente din Fiancial Times arată că Serghei Lavrov, luat el însuşi prin surprindere de declanşarea războiului acum un an, despre care a aflat abia cu cîteva ore înainte, le-a răspuns oligarhilor, care-l întrebau cine l-a sfătuit pe Putin să atace Ucraina: „El are trei consilieri – Ivan cel Groaznic, Petru I şi Ecaterina cea Mare”. Şi nimeni n-are curaj, nu îndrăzneşte să-l aducă cu picioarele pe pămînt.

A mai ieşit la iveală în tot acest an care s-a scurs că, în afara deja numitului Medvenciuk, care îl asigra pe Putin că potrivit rapoartelor spionilor săi, în Ucraina se vor derula evenimentele cum se întîmplase în fosta ei peninsulă Crimeea, predicţiile serviciului secret extern au fost sprijinite şi de FSB-ul intern. Cu o singură rezervă, cea a lui Nikolai Patruşev, fostul şef al poliţiei secrete, care cunoştea prea bine starea precară a armatei Federaţiei Ruse, din toate punctele de vedere.

Nimic n-a contat şi nu contează însă, în afara himerei lui Putin: ”El crede că va intra în istorie ca Petru”, adică creatorul Imperiului Rus de odinioară, spune un fost oficial rus – anonim, fireşte, căci faţă de ambiţiile Ţarului de la Kremlin, în Rusia nimeni nu mai are păreri personale. Toţi au învăţat ceea ce era de învăţat din păţania lui Navalnîi, ştiu de ”Noviciok” sau de şirul lung de ”căderi pe fereastră”, de departe cea mai răspîndită ”moarte accidentală”, consacrată ca metodă de eliminare a opozanţilor de către serviciile secrete ruseşti, de la Stalin pînă în zilele noastre.

Putin se crede şi salvatorul civilizaţiei. ”El crede cu adevărat în tot ceea ce spune despre sacralitate”, arată sursa citată de ziarul britanic. Acelaşi lucru îl crede şi o parte consistentă a celor 25% dintre români, care socotesc ajutarea Ucrainei de către Occident drept o greşeală. Că Putin ne salvează, în faţa ”neomarxismului”. Nu le mai răspund eu, a făcut-o magistral Adrian Papahagi, într-o postare recentă pe facebook: ”Putin nu e soluţia la nebunia care demolează statui, schimbă sexe, strîmbă gramatica, exaltă anarhia şi terorizează universităţile. Civilizaţia e prinsă la mijloc între doi agresori: putinismul (care nu e conservator, ci radical) şi stîngismul (care nu e progresist, ci regresist). Putinismul e naţional-socialism corcit cu bolşevism. În loc să persecute creştinismul, îl anexează. Nu-l distruge astfel din exterior, ci îl corupe şi-l năruie din interior. Ideologia stîngistă care suceşte minţi în Occident e clar anticreştină, dar la fel de anticreştine sînt totalitarismul şi imperialismul rusesc. Discernămîntul unui bun creştin, unui bun român şi al unui bun european sau american cere să ne opunem cu egală vehemenţă ambelor sminteli”.

Dar nu o facem. Avem păreri, scenarii, ipoteze, opinii. Bombele nu se aud, nici măcar ca zgomot de fundal. La un an de la începerea războiului în Ucraina, acesta s-a îndepărtat într-atît de noi, încît a devenit periculos de abstract. Şi s-a dezlănţuit altul, pe aceleaşi fronturi, şi între noi, în noi – fără sînge, fără bombe, fără masacre şi copii ucişti, dar la fel de periculos. E lipsa de discernămînt, cu care vorbesc gurile tunurilor.