1.300 civili ucişi în atacuri aeriene de Statele Unite. Documentele secretizate ale Pentagonului

Noiembrie 2015. Irak. Un bărbat trage după el un obiect foarte greu, în apropiere de o clădire în care stau mai mulţi luptători ISIS. Imaginea lui e surprinsă de americani şi analizată preţ de câteva minute în Statele Unite. Analiza se încheie cu o decizie: un atac aerian împotriva acestui potenţial pericol este absolut necesar. Ţinta e anihilată. Victoria împotriva teroriştilor e comunicată public. Aşa se află că, de fapt, obiectul foarte greu, pericolul iminent era, de fapt, un copil. Imaginile din aer asta surprinseseră: un tată care-şi ţinea copilul de mână, dar interpretarea lor a fost absolut dezastruasă.

O dronă militară înseamnă precizie, atacuri cu mai puţine victime şi mai puţine pierderi pentru cel care dă atacul. E o imagine pe care am construit-o în mentalul colectiv din pricina filmelor amsericane, dar şi a discursurilor oficiale. Pe finalul mandatului său, Barack Obama spunea că “atacurile de la distanţă, cu drone, reprezintă cel mai precis tip de atac aerian din istorie, care ţine la un nivel extrem de scăzut numărul victimelor colaterale.”, suportul public pentru astfel de acţiuni militare, documentat de sondajele de opinie, a crescut considerabil, iar numărul lor pur şi simplu a explodat. În 5 ani au fost date peste 50 de mii de astfel de atacuri aeriene în Siria, Irak şi Afganistan. Numai că ele s-au dovedit a fi mai puţin precise decât în discursurile oficiale, iar numărul civililor ucişi din eroare deloc de neglijat.

Jurnaliştii de la Times au cerut, din 2017, rapoartele Pentagonului care descriau aceste atacuri şi le-au obţinut abia acum după o aprigă bătălie în instanţă. Rapoartele au ajuns şi în posesia jurnaliştilor de la New York Times care relatează că în 10 ani au murit peste 1.300 de civili nevinovaţi în Siria, Irak şi Afghanistan ca urmare a unor atacuri aeriene imprecise, în cele mai multe cazuri pentru că au avut la bază fie informaţii eronate fie că datele strânse din teren au fost interpretate foarte departe de adevăr.

Victimele colaterale sunt imposibil de evitat într-un conflict militar. E afirmaţia precisă, asumată, a oricărui expert militar. E narativul pe care-l foloseşte acum, după ce rapoartele sale au ajuns în public, şi Pentagonul. “Chiar şi cu cea mai bună tehnologie din lume, erori se întâmplă fie pentru că avem informaţii incomplete, fie că informaţiile pe care le primim sunt interpretate greşit. Şi încercăm să învăţăm din greşeli. Lucrăm să evităm astfel de pierderi. Investigăm fiecare astfel de caz şi regretăm orice viaţă pierdută a unei fiinţe inocente.” le-a declarant Căpitanul Bill Urban, purtătorul de cuvânt al Comandamentului Forţelor Armate Reunite ale SUA celor de la Times. Doar că, datele din rapoartele Pentagonului, cum punctează intens presa americană în ultimele zile, arată foarte clar că numărul civililor ucişi din greşeală e mai mare cu câteva sute decât a anunţat în trecut Armata americană, puţine incidente au fost investigate cu adevărat, deşi sunt peste 1.300 de victime, doar câteva zeci de familii au primit scuzele oficiale şi puţine dintre aceste incidente au fost urmate de un set de concluzii sau măsuri care să poată fi trecut la capitolul lecţii învăţate sau erori ce nu mai au cum să se repete. Mai mult, deşi în repetate rânduri oficialii Pentagonului au vorbit despre transparenţă, documentele arată cât de opacă este, în realitate, instituţia. Şi cât de supraevaluată poate fi tehnologia de vârf în aceste situaţii.

Afganistan, august 2020. Pentagonul anunţă un atac aerian de succes, care a distrus cu o dronă un vehicul plin de explozibili. Investigaţia Times arată că, în realitate, în urma atacului au murit 10 membri ai aceleeaşi familii. Civili, nevinovaţi. Siria, 2019. Un alt atac aerian american împotriva luptătorilor ISIS, ţinut secret de Pentagon. Rezultatul atacului, potrivit documentelor oficiale: 12 civili morţi.

FOTO – Sursa: captură NY Times

Jurnaliştii americani nu s-au mulţumit să prezinte, sec, rapoartele Pentagonului pe care le-au obţinut în instanţă. Au făcut ceea ce armata americană admite că nu a făcut niciodată: a pus date cap la cap, a intervievat zeci de responsabili militari, s-a întors la faţa locului şi a corelat date din rapoarte cu informaţii strânse pe teren, a căutat pattern-uri de acţiune, posibile explicaţii pentru erori. Concluziile? O listă mai lungă, din care îţi prezint doar câteva. În primul rând, identificarea unui fenomen psihologic comun – “confirmation bias” (confirmarea preconcepţiilor tale) – care face ca cel care operează cu date şi ia decizii în baza lor să adune şi să interpreteze informaţiile astfel încât să-i confirme ceea ce crede deja. Spre exemplu, considerarea în mod repetat a bărbaţilor pe motociclete ca fiin atacatori iminenţi, deşi datele arată că în cele mai multe situaţii, post atac s-a dovedit că bărbaţii pe motocicletă erau doar bărbaţi pe motocicletă. O altă eroare des întâlnită e bazată pe eludarea factorului cultural. Mai multe ţinte atacate aerian, în care s-a considerat că nu există civili, erau de fapt case în care locuiau şi familii de civili, dar care la ora respectivă dormeau pentru că era Ramadan şi aşteptau apusul soarelui ca să poată bea apă şi să mănânce. O altă concluzie arată situaţii repetitive în care cantitatea şi calitatea datelor strânse înainte de atac nu era cea potrivită luării unei decizii: imagini de proastă calitate, date incomplete, iar discuţiile militarilor din chat-urile lor arată că aceştia văd de cele mai multe ori acţiunea ca un simplu joc video. Sau, tot în mod repetat, a fost folosită tehnică mai puţin precisă pentru ca armamentul de mai mare precizie să poată fi folosit într-un atac ulterior, care a necesitat o pregătire prealabilă intensă.

Ceea ce reiese în mod cât se poate de evident din cele 5.400 de pagini de rapoarte ale Pentagonului este acceptarea extrem de uşor a victimelor colaterale. De ce uşor? În logica militară, o lovitură, oricât ar fi de devastatoare în rândul civililor, este acceptată ca fiind în perfectă regulă atâta vreme cât a fost stabilită şi aprobată în mod corespunzător: după cântărirea beneficiilor militare în raport cu riscurile şi lanţul de comandă. În mod normal, cine decide o lovitură militară îi examinează şi consecinţele. Jurnaliştii americani care au studiat în detaliu rapoartele de la Pentagon arată că în multe situaţii, examinările s-au bazat pe date incorecte sau insuficiente. Deşi vorbim, în total, de aproape 2 mii de victime în rândul civililor, oficialii militari au stat de vorbă doar în două cazuri cu supravieţuitori sau martori ai atacurilor. În cele mai multe cazuri, rapoartele despre victimele colaterale au fost respinse pentru că pe înregistrările video nu apăreau corpuri printre dărâmături, deşi imaginile erau insuficiente pentru a trage concluzii relevante: puţine sau de calitate proastă.

Dincolo de onestitatea Pentagonului pe care o pun zdravăn la îndoială dezvăluirile din presa americană, din documente se ridică o altă întrebare: cât de bine au fost testate aceste tehnologii care ne-au fost prezentate ca fiind cea mai sigură variantă de a elimina terorişti? Arsenalul high-tech s-a dovedit crucial pentru succesul războiului din Golf din 1991, pentru campania NATO din 1999 din Balcani şi, recent, în Yemen şi Somalia. Până la războailele din Orientul Mijlociu, dronele MQ-9 Reaper, dotate cu rachete Hellfire ghidate laser, ajunseseră deja armament... obişnuit.

Dar, oricât de sofisticată ar fi o tehnologie, operatorul ei este tot un om. Care ia decizii, care o operează şi care poate fi supus erorii.

Dezvăluirile din presa americană poate nu mai surprind dacă îţi aduci aminte cum a fost justificată invazia din Irak, dar fiecare punct pierdut la încredere de o instituţie de forţă se traduce, în timp, în comportament social de tip anarhist. Să ne uităm puţin la campaniile de vaccinare gestionate, chiar dacă şi doar parţial, de instituţii de forţă în ţări în care războiul e subiect doar de romane şi de filme cu succes la public?