Despre ravagiile neomarxismului în cultura noastră

Victor Ioan Frunză: "Trăim un moment periculos în cultura românească. Se vrea ca arta să fie scoasă din domeniul preocupărilor, să fie denudată de talent".

Doi invitaţi străluciţi a avut Marius Tucă în platoul Aleph News, vineri seara, la Marius Tucă Show: un reputat regizor, Victor Ioan Frunză, şi Marian Munteanu, antropolog, simbol al revoltelor din Pieţei Universităţii.

Unul, om de artă prin excelenţă, a vorbit despre starea teatrului în vremuri tulburi, celălalt – despre neomarxismul American.

"Teatrul e o vocaţie comunitară", a spus, în debut, regizorul Victor Ioan Frunză, care a continuat adăugând că această artă "veche de când lumea" nu poate să fie reformată, iar cine crede asta, spune maestrul, înseamnă că n-are habar despre cum merg lucrurile în teatru.

Întrebat de Marius Tucă cum arată un spectacol nereuşit, Victor Ioan Frunză a răspuns: "Nu se ridică la standardele pe care le am eu. Am făcut 258 de spectacole şi vă spun că dacă am 10 spectacole bune, memorabile, e foarte bine". Regizorul a ţinut să menţioneze că închiderea teatrelor de către autorităţi a fost un gest abuziv: "Să ştiţi că eu sunt foarte supărat pe aşa-zisele autorităţi ale statului. Au închis teatrele fără să întrebe pe nimeni".

Dialogul a continuat pe tema teatrului în spaţiu deschis, despre care Victor Ioan Frunză spune că e o cheltuială enormă, iar lucrurile tind să pară caraghioase. Acesta a povestit: "Teatrul în spaţiu deschis presupune o cheltuială enormă. Atmosfera era de sfârşit de lume pentru că în faţa ta erau 40 de oameni maximum, care-I urmăreau cu ochii ăia ieşind din mască. Maia Morgenstern a ieşit din rol şi a zis: "puteţi să aplaudaţi".

Sigur că e bine că s-a jucat, dar costurile şi materiale, şi spirituale sunt imense. Şi cu teatrul online. O invenţie oribilă. Nu vreau să supăr,, să critic. Din punct de vedere estetic era zero".

Din punctul de vedere al regizorului, teatrul devine din ce în ce mai mic, se debilizează, se infantilizează. De la abordarea temelor până la jocul actoricesc. Acesta a povestit şi despre cele câteva piese realizate în limba maghiară. "Când am făcut Shakespeare, l-am făcut în maghiară. Că m-am gândit aşa: că dacă vin românii să-l vadă, n-or să-şi dea seama cât e de prost. Shakespeare are un univers care ne dă o persectivă pe care o practică acum corectitudinea politică. Putem să spunem că e o creaţie modernă. Shakespeare face parte din categoria pieselor pe care le ştii dinainte. Shakespeare are şi criteriul accesibilităţii dar şi al altitudinii intelectuale".

Unul dintre cele mai interesante momente ale discuţiei s-a centrat pe tema teatrului de stat vs. teatru independent. Regizorul spune că teatrul de stat a ajutat mult teatrul independent dar că, totuşi, există dezbinare şi invidie profesională:

Victor Ioan Frunză: "Sunt mulţi actori care nu vor să joace"

Marius Tucă: De ce atâta dezbinare? Artişti împotriva artiştilor, mai ales în vremurile astea când artiştii ar trebui să facă fron comun? Dacă mă-ntrebaţi pe mine, artiştii indepednenţi sau artiştii angajaţi la teatru de stat ar fi trebuit din primăvară să se rezolve, din mai, după cele două luni de carantină, să spună că vor să joace şi să se deschidă teatrele. Am spus de mai multe ori asta ca orice alt actor sau regizor. Din păcate. Şi, mai mult decât atât, în momentul în care s-au închis teatrele, după ce abia se deschiseseră, n-am auzit pe nimeni să spună „da' de ce faceţi asta?".

Victor Ioan Frunză: Sunt mulţi care nu vor să joace, să ştiţi asta e o realitate dureroasă. Una este să fii preocupat de sănătatea ta...

Marius Tucă: ... păi nu vor să joace pentru că-şi iau salariile (vorbim de cei care sunt angajaţi la stat).

V. Ioan Frunză: Salariile şi acel ajutor de şomaj care (vă spun cu toată sinceritatea şi nu vreau să fiu blamat dar cunosc situaţii) sunt mulţi artişti indepedenţi care nu cîştigau înainte atâta. Lucuruile sunt luate de-a valma. Ştiţi ce nu se spune? Trebuie să spunem „tineri artişti valoroşi". Pentru că şi eu cu dvs şi cu domnii din studio am putea să facem un tablou vivant cu o tamburinetă şi ieşim afară şi suntem artişti independenţi.

Nu. Trebuie să fim certificaţi de ceva. Umblă mituri (pe baza unei situaţii reale că artiştii trebuie ajutaţi): aşa se face în Berlin, aşa se face în Viena. Ori nu-i adevărat. De exemplu, la Berlin cei care sunt artişti independenţi sunt măsuraţi. Se măsoară impactul".

Un alt subiect extrem de important a fost discuţia despre neomarxismul în artă. Victor Ioan Frunză spune că toată această cruciadă îndreptată împotriva artei şi artiştilor are un predecessor în anii 60 – 70, în aşa-numita Şcoală de la Frankfurt – un current care a pus bazele "denudării" artei, a trecerii ei într-o zonă lipsită de conţinut. Iată ce spune regizorul:

V. Ioan Frunză: "Este un curent pregătit prin şcoala de la Franckfurt. E început prin anii '60 – '70 şi care tinde să scoată arta din centrul preocupărilor, s-o denudeze de talent, să afirme că nu-I nevoie de talent în artă şi s-o ducă într-o zonă în care propaganda e la ea acasă".

Marius Tucă: Ce înseamnă neomarxismul ăsta despre care vorbeaţi în teatru, domnule Frunză?

V. Ioan Frunză: Este un curent pregătit prin şcoala de la Franckfurt. E început prin anii '60 – '70 şi care tinde să scoată arta din centrul preocupărilor, s-o denudeze de talent, să afirme că nu-I nevoie de talent în artă şi s-o ducă într-o zonă în care propaganda e la ea acasă. Un reprezentant ilustru dar care nu era neo, era numai Marxist, a fost Bertold Brecht. Care, însă, avea un talent indicibil, un talent care dădea pe dinafară şi atunci tot didacticismul lui s-a dus dracu pentru că piesele-ns mult prea bune. Mutter Courage în zilele noastre vorbeşte despre altceva.

Marius Tucă: În România există exponenţi ai neomarxismului în teatru?

V. Ioan Frunză: Avem foarte mulţi şi care, acuma, în această perioadă, vor să ia puterea, dar nu pe căile obişnuite (să daio un concurs, să-ţi afirmi valoarea). Pot să răspund printr-o frază simplă: scoală-te tu să m-aşez eu. Asta-I tot. Mulţi flăcăi tomnatici ai avangardei de acum nişte ani s-au trezit fără servicii. Nu mai vor să mai muncească. Să faci un spectacol de teatru – dans e dificil. Multe cronicărese care acuma şi ele au nevoie de un bănuţ, de o pensie şi ei tot se aşază ca şi Falstaff, care spunea că merge în avangarda tinerimii, aşa merg şi aceste doamne coapte şi răscoapte şi aceşti flăcăi tomnatici merg în avangarda tinerimii. Masa de manevră e perfectă. Mulţi nu-şi dau seama despre ce e vorba. E un moment periculos pentru cultura românească".