COMENTARIU Marius Oprea | Neomarxiştii din USR-PLUS şi lupta lor cu Biserica şi Dumnezeu

Schitul românesc Prodromul din Muntele Athos a fost ridicat în anul 1820, din iniţiativa Mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi şi a fost de la întemeiere locul în care mulţime de călugări români s-au rugat pînă în zilele noastre pentru mîntuirea tuturor şi ca stîlpii lumii să dăinuie în pace. Pe vremuri, pînă şi Ceauşescu a reinstituit şi menţinut acest ajutor de stat către aşezămintele româneşti de la Athos, pierzînd la scară istorică întrecerea cu neomarxiştii români de la USR-PLUS, pentru care a devenit o problemă de competiţie internă, cine atacă mai vîrtos Biserica şi cine loveşte mai tare în Dumnezeu.

N-au trecut prea multe zile de cînd, dînd tonul, Dacian Cioloş a cerut din nou ca veniturile Bisericii să fie impozitate. Cînd cere impozitarea ei, Cioloş are în minte numai biserica ortodoxă, al cărei duşman neîmpăcat este. Dar nu se gîndeşte că, de pildă, Biserica Evanghelică a saşilor a dobîndit, după revoluţie, bunuri patrimoniale care o fac, în raport cu numărul credincioşilor rămaşi în România, printre cei mai bogaţi proprietari imobiliari: acum patru ani, pe 20 februarie, ea a fost pusă inclusiv în proprietatea Muzeului Bruckenthal. Lipsa de discernămînt şi fanatismul lui Dacian Cioloş îmi aduc aminte de generalul Pinitile Gheorghe, care, adresîndu-se ofiţerilor de Securitate acum 70 de ani, în martie 1950, spunea răspicat: ”Tovarăşi! La noi n-au ce căuta tovarăşii care cred în Dumnezeu!”

Lucrurile stau aidoma şi la USR-PLUS, unde ”ordinul de zi pe unitate” este în totul acelaşi. Şi, cum am spus, reprezentanţii acestei formaţiuni declarat anticreştine, fac din ateismul visceral pe care vor să-l pună ca aprentă asupra întregii societăţi, o chestiune de competiţie internă. Dar se dovedeşte, în aceste zile, că în interiorul ei e cel mai tare cel care loveşte cel mai puternic şi în tradiţiile istorice ale românilor. 

Mitropolitul Veniamin Costachi e şi cel care a întemeiat în Moldova nenumăratele şcoli de obşte. Acum două sute de ani, legătura între biserică şi şcoală era una firească. În zilele noastre este socotită însă o anomalie şi îmi amintesc, nu am cum să nu o fac, războiul necruţător împotriva icoanelor din şcoli, dezlănţuit de ONG-urile ”înaintemergătoare” ale USR-PLUS. Mai nou însă, alianţa a deschis şi un alt front: cel împotriva figurilor emblematice ale istoriei naţionale. Consilierii locali USR-PLUS de la Sectorul 2 din Bucureşti, unde şi primarul aparţine formaţiunii, vor pune curînd în discuţie (proiectul a fost pus deja în dezbaterea publică) schimbarea numelui Pieţei Sfîntul Ştefan. Numai comuniştii, după instalarea lor la putere, au avut între primele lor griji schimbarea numelor de străzi şi pieţe. Nici nu mai contează acum noul nume ales, al unui merituos primar liberal interbelic. Dar, la o simplă căutare pe net, ar fi putut găsi şi înlocui de pildă, ”Agregatului, Chintalului, Degetarului, Mandarinei, Chefalului şi Ştiucii ş.a.m.d, străzi cu nume ciudate din care sînt o mulţime în Sectorul 2. Dar pe ei i-a deranjat numai Sfîntul Ştefan. Deocamdată.

Ştefan cel Mare a fost declarat sfînt de Biserica Ortodoxă pe 12 iunie 1992 de către Patriarhul Teoctist, care spunea că ”a cîrmuit Ţara Moldovei 47 de ani, înarmat cu platoşa credinţei în Dumnezeu” şi, ”urmînd obiceiul obştesc al Bisericii şi rînduielilor dumnezeieştilor părinţi dinaintea noastră, făcut-am cunoscut ca să dea binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare cinstirea cuvenită bărbaţilor sfinţi”. Dacă s-au pus cu ”lupta de clasă” împotriva acestui voievod trecut între sfinţi, au greşit. Useriştii nu ştiu că Piaţa Sfîntul Ştefan nu a luat numele voievodului canonizat de Biserica Ortodoxă, ci se numeşte astfel din vechime, de cînd s-a născut şi actualul Sector 2, la mijlocul veacului al XVIII-lea, după biserica voievodată din apropierea pieţei, ctitorită în 1768, care are hramul acestui sfînt sărbătorit pe 27 decembrie. Şi că e una dintre puţinele biserici din oraş care are zugrăviţi pe centura exterioară, între sfinţi şi filozofi antici, precum Platon şi Aristotel. 

Dar, cum am spus, răfuiala useriştilor cu Dumnezeu nu cunoaşte nici pace, nici limită, pentru că face parte din ”economia internă” a acestei formaţiuni politice. Dincolo de furia lor încrîncenată, lucrurile merg Slavă Domnului, înainte într-un mod liniştit şi firesc. Chiar dacă nici nu a putut fi vorba de sprijinirea lucărilor de la Catedrala Mîntuirii Neamului de către actualul guvern, acolo se imaginează cu migală, pietricică lîngă pietricică zborul pe aripi de îngeri. Vrînd-nevrînd, ele vor dăinui mult mai mult decît această vremelnică oaste de strînsură, care, necrezînd în nimic, va avea aceeaşi însemnătate şi în istorie, ca orice ”modă” îndoielnică şi fără nicio altă substanţă, decît ura lor oarbă faţă de tradiţie, Biserică şi Dumnezeu.