De ce mergem la vot, de pildă? Dacă mergem. Ca să câştige „ai noştri”...

De ce mergem la vot, de pildă? Dacă mergem. Ca să câştige „ai noştri”, cei pe care-i simpatizăm, în care credem? Evident, acesta nu poate fi un scop în sine, un scop principal. Important este – ar trebui să fie! – ce se-ntâmplă după alegeri.

De ce nu mergem la vot – dacă nu mergem? Ca să „dăm un semnal clasei politice...”? Ridicolul unui atare scop se măsoară limpede în „şocul” pe care-l resimte clasa politică, de ani de zile, ca urmare a participării foarte slabe la procesul electoral...

De ce ne trimitem copiii la şcoală? Ca să înveţe? De ce să înveţe? Încă n-avem un răspuns coerent şi consensual la această întrebare atât de importantă.

De ce există cultura?

Hai să ne oprim la această întrebare.

Din când în când – nu prea des, că oricum nu prea ascultă cineva, şi dacă ascultă oricum nu există reacţii – voci publice deplâng soarta culturii româneşti: că nu-s destui bani, că statul nu se implică şi publicul e sărac, că nu sunt promovate (destul) valorile, că a scăzut dramatic nivelul de cultură generală etc.

Toate afirmaţiile sunt corecte, dar toate suportă amendamente importante. De pildă, alegaţiile referitoare la cât se citeşte. Pentru că înainte de Decembrie 1989 era un lucru obişnuit ca o carte, fie şi semnată de un autor român în viaţă, să se vândă în zeci şi chiar sute de mii de exemplare, iar astăzi dacă vinzi două mii eşti super tare – s-a creat impresia că „nu se mai citeşte”. În realitate, tirajul însumat al tuturor titlurilor şi tuturor editurilor este mult mai mare decât cel din perioada predecembristă (şi asta chiar dacă luăm în calcul volumele de propagandă de atunci). Zece de mii de titluri împărţite la zece mii de cititori dau o medie incomparabilă cu vremea în care aceiaşi zece mii de cititori aveau de ales între o sută de titluri...

CITEŞTE CONTINUAREA AICI