INTERVIU - Mircea Mihăieş: „Ulysses este un nectar al zeilor”

Reporter: El peste 700 pagini, tu peste 1000. De ce el? De ce tu?

Mircea Mihăieş: Lui i-a fost uşor: a scris ce i-a trecut prin cap. Pentru mine, dificultatea, tradusă în număr de pagini, a fost să-i ghicesc bolboroseala gândurilor şi să transpun în limbaj de „oameni normali” pliurile unei minţi de matematician deghizat în rebusist. El – pentru că probabil nu putea altfel. Eu – pentru că mi-am propus să pot şi aşa!

Rep.: Rezumă-l pe el deştept, poţi?

M.M.: Dac-aş fi putut să-l rezum, nu mi-aş fi pus pielea la bătaie (la modul propriu) vreo trei ani şi jumătate pentru a găsi „fraza de aur” care să-l arate pe el în haine nou-nouţe şi pe mine nu tocmai în zdrenţe. Sigur că aş putea să rezum, dar ar fi păcat!

Rep.: Ce nebunie te-a apucat să-l faci pe Joyce de toată povestea?

M.M.: Ca orice formă a demenţei, iniţial a părut o idee bună. După ce a început să mă doară spatele, să-mi lăcrimeze ochii, să mă ia cu insomnii, mi-am dat seama că era doar o idee proastă a cărei vreme sosise.

Rep.: Ce are mişto Joyce? Anxietăţi, tabieturi, obsesii?

M.M.: Tocmai ai spus cuvântul: miştocăreala. Asta e cel mai mişto în cele 732 de pagini ale cărţii. Dar şi nevroza, teroarea, tăcerea, spaimele, neruşinarea, insularitatea, stilul, excesele, paloarea, paralizia, frigiditatea, capcanele, impersonalitatea, simbolurile, idiosincrasiile, partizanatul, indiferenţa, retorica, stupoarea, urâtul, dedublarea, monstruosul, lungimea, îndrăzneala, torpoarea, distanţa, obscenitatea, visul. Pe scurt, cerul nou şi lumea nouă pe care le inventează, din mai-nimicul propriei genialităţi, chiar sub ochii tăi.

Rep:: De ce Ulysses? Ce spune el despre 2016?

M.M.: Dacă avem răbdare să-l citim cap-coadă – din experienţa mea, cam pe la capitolul al treilea cititorul se dă bătut! – ne spune că încă suntem vii. N-am vrut să compun un „Joyce pentru uzul românilor”, ci să verific, cu şurubelniţa şi cleştele, cum funcţionează mitul în lumea de azi. Dacă mai ţine cusătura, dacă n-au început să pârâie balamalele, dacă nu ne-am stors, emoţional, definitiv. Ei bine, totul e în regulă: şi maniile domnului Bloom, noul Ulise irlandez, şi nerăbdarea necredincioasei sale Penelope, lasciva Molly, a cărei insaţiabilă pasiune lubrică s-a întins, într-o zi din vara anului 1904, peste tot Dublinul, iar apoi peste întreaga lume, în vecii vecilor, amin.

Rep.: Ulysses. Ce este gândirea?

M.M.: A fi simultan, cu aceeaşi intensitate, inteligenţă, indiferenţă şi genialitate, în optsprezece locuri diferite. Adică în toate episoadele romanului, constituite într-un arhipelag care n-a existat niciodată şi nici nu se va mai întrupa în forma pe care i-a dat-o, orbind la propriu, un belfer irlandez îndrăgostit de miazăziul european. Gândirea e cum să faci plauzibil mitul într-o lume căreia numai de mituri nu-i ardea.

Rep.: Pentru generaţia mea este obsesia Joyce. Citit-Necitit. Tu cum ai reuşit? Dă cheia răbdării tale fizice?

M.M.: Se procedează în felul următor: îţi procuri o ediţie bună a romanului, te înarmezi cu dicţionare, lexicoane, hărţi, adnotări şi-apoi îţi spui în fiecare dimineaţă, pregătit să înghiţi, în doze mici, untura de peşte: dac-a fost scrisă, înseamnă că poate fi şi citită. Şi chiar se poate, vă jur. În plus, nu e untură de peşte, ci nectar al zeilor.