O carte pe zi: „Ai moartea pe faţă” de Viorica Raduţă

Prezentăm astăzi cel mai recent volum de versuri al unei scriitoare foarte bune, dar foarte discrete, Viorica Răduţă. S-a născut la Râmnicu Sărat, dar trăieşte la Ploieşti, unde a fost o viaţă profesor de limba română la un liceu. A debutat în 1998 cu volumul de versuri „Patimi după mine”, căruia i-au urmat: „Lipsă la psalmi” (2000), „Al 13-lea Iov” (2003), „când amintirile corpuri subtile” (2007), „Viaţa de apă de uscat” (2008), „cam toţi murim” (2010), „mama întreabă dacă stau până seara” (2013), „Când se duc în uitare” (2015), „Arsura umblă după trup” (2018), „O sută una de poezii” (2019). A mai publicat un număr aproape la fel de mare de romane, dar şi eseuri.

Este un scriitor original, pe care o comentatoare o descria drept „un fel de Picasso al cuvintelor”: „fragmente, frânturi de imagini, acţiune sau lipsa acţiunii. Nu îţi poţi forma o idee, nu există o naraţiune tradiţională. Eşti bulversat şi rămâi gândindu-te în gol cu ochii în tine, încercând să găseşti răspunsuri la întrebarea <<Ce ai citit?>>”.

Poezia ei este de foarte bună calitate, are forţă. În precedentul volum de poezii, care era o antologie proprie, Christian Crăciun scria în prefaţă că avem de-a face cu „o poetă care a acumulat în timp experienţe diverse, le-a interiorizat până la disoluţia acestora într-un singur (dar foarte bogat) univers. O poetă a spaţiului intrapersonal, acolo unde toate experienţele dure capătă sens şi valoare, sunt convertite cu ajutorul unei forme fixe (folosită deseori ca ramă) şi a unui ritm fantastic şi unic în poeme de-un tragism care cucereşte şi cea mai împietrită inimă”.

Exemplu de tragism sunt poemele din „Arsura umblă după trup” (apărut la în 2018), prin care intrăm în infernul Colectiv. Arşii sunt acum murmure:

„murmure sunt/cu oasele rămase în frig//doar haina îmbracă singură moartea/când nici moartea nu vrea să fie înăuntru//moartea e şi ea om//un sac care ţine în el microfonul/îndoind faţa solistului înăuntru/în trup”.

Iată un poem din volumul pe care îl semnalăm. „din cauza ferestrei”:

„nu mai trece nu/ nicio pasăre doar umbra/ cum umbre sunt frunzele/ de la secetă/ care se umple şi ea cu morţii/ cu gura lor prin crăpături să bea apă/ şi dau de o faţă numai carne/ fără măsură// ea mănâncă din umbră/ din depărate/ mănâncă şi rugăciunea din cadrul ferestrei/ apoi trage suflarea din vii din morţi împreună/ ca şi cum ar sat pe un chip tulbure/ pus în locul inimii când zilele sunt luni/ când seceta e toată o carne// floarea o trage în ea/ numai tăieturi/ ca feţele vântului/ care se îndepărtează şi se apropie/ cu gurile noastre în gurile lor/ cu viaţa noastră în vieţile lor/ prea aproape ca să nu moară prea/se îndepărtează carne în ziua de ieri// sunt dor gânduri la geam// staţi acasă”.

Viorica Răduţă – Ai moartea pe faţă. Casa de pariuri literare. 125 pag.