O carte pe zi „Macondo de România” de Liviu Capşa

Liviu Capşa e caracterizat magistral de Sorin Lavric, în cuvântul însoţitor al cărţii de „însemnări” pe care o semnalăm astăzi: „Mansuet până în măduva oaselor, autorul împrumută fiecărei pagini pe care o scrie o umoare senină, de jovialitate benignă. Nu e ironic, nu e maliţios, ci înfăşurat într-o mantie de bunătate. Din gura lui nu auzim sudalme, cu atât mai puţin răutăţi, până şi obiecţiile sunt rostite întrt-o manieră elegantă. Din categoria aceasta de autori nu se aleg nici criticii literari şi nici pamfletarii cu clonţ rău. Doar eseiştii meditând cu empatie în marginea temelor pe care le culeg din cărţi şi din actualitate.”

Eseurile-însemnări adunate în carte sunt împărţite în două mari secţiuni, prima cuprinde texte care au fost publicate în ultimii doi ani în diferite reviste literare, cu precădere ”România literară”; a doua cuprinde texte reluate, cu revizuiri şi adăugiri, din volume anterioare. Lor li se adaugă o addenda cu trei interviuri.

Temele sunt diverse, în general culturale; multe dintre ele emană un patriotism emoţionant. Există, după umila noastră părere, un text admirabil, măcar pentru acesta ar trebui citită/recitită cartea – „Chipul iubirii s-a născut în România”, despre o statuetă foarte mică aparţinând civilizaţiei Gumelniţa, descoperită de areheologul Vladimir Dumitrescu şi aflată la Muzeul Civilizaţiei Gumelniţa din oraşul Olteniţa. Cităm câteva fragmente, nu se poate altfel:

„Cele două figurine sunt înfăţişate în picioare, cu corpurile lipite unul de altul, mâna femeii fiind petrecută, tandru, pe după mijlocul partenerului, în timp ce acesta şi-a aşezat dreapta, protector, pe după umerii iubitei sale. (...) Aparent banal, nu? Câte asemenea imagini reprezentate în arta plastică, şi nu numai, nu ne vor fi trecut, uneori fără să vrem, prin faţa ochilor; mult mai realizate artistic, opere ale unor mari maeştri, unanim recunoscute, preţuite, adulate, cotate în cifre cu multe zerouri; întemeietoare ale unor cariere prodigioase, conservându-şi gloria prin celebrele muzee ale lumii, bucurând milioane şi milioane de vizitatori.

Dar, abia de acum începe ineditul acestei piese de muzeu. Descoperită la Măgura Gumelniţa, lângă Olteniţa (iată, o rimă predestinată!), statueta a fost considerată de unii specialişti prima reprezentare artistică a iubirii dintre un bărbat şi o femeie. „Perechea divină”, cum a fost ea denumită iniţial, până la decriptarea omenescului din ea, este considerată de marele arheolog Vladimir Dumitrescu, descoperitorul ei, reprezentativă pentru toată plastica de lut ale uneia dintre cele mai interesante civilizaţii ale epocii neolitice din sud-estul Europei. (...)

Aşezată lângă „Zeiţa de la Sultana", alt exponat de mare valoarea al muzeului din Olteniţa, cu aura sa de divinitate neatinsă de timp, coborâtă dintr-un tărâm fabulos, „Perechea de îndrăgostiţi", cum i se spune acum, după „decodificare", este de aici, dintre noi, din lumea reală, veşnic muritoare.

Privind-o iar şi iar, nu ştiu de ce, statueta mi-a readus în memorie acel pasaj din Un veac de singurătate, roman ce a întemeiat canonul prozei sud-americane, în care autorul ne spune povestea acelor tineri locuitori ai fabulosului Macondo, care, neavând cuvinte pentru a denumi lucrurile de care se foloseau, le arătau cu degetul. Poate că tot aşa, în lipsa cuvintelor, creatorul umanei perechi de îndrăgostiţi a vorbit şi el, cu mâinile sale, prin lutul blând şi ascultător, spunând povestea, dincolo de o concretă realitate istorică, acestor precursori ai atâtor cupluri celebre - istorice, literare, artistice - dintr-un colţ de lume de lângă Dunăre, nici mai bun, nici mai frumos decât altele. Iar muzeului din Olteniţa i-a fost dat privilegiul să găzduiască, pe una dintre etajerele sale, ca nişte veritabile spaţii scenice, alături de alte şi alte poveşti arheologice, şi pilda eternă a iubirii învingătoare...”

Liviu Capşa – Macondo de România. Însemnări. Cuvânt însoţitor de Sorin Lavric. Editura Junimea, colecţia Exit. 240 pag.