O carte pe zi. „Steinhardt. Bughi mambo rag” de Lavinia Bălulescu

Surprinzător scrisă de o scriitoare încă tânără (Lavinia Bălulescu în martie 1985, la Drobeta-Turnu Severin, a publicat trei volume de poezie, un roman şi un volum de publicistică şi scrie şi pe blogul personal, Ferma de gânduri.) care mărturiseşte în „Un jurnal în loc de bibliografie” că i-ar fi fost imposibil să scrie ceva care să cuprindă absolut toată viaţa acestui om. Aşa că a ales doar anumite întâmplări. Ba mai mult, Steinhardt nu este personajul principal decât în fundal, adică cel despre care se povesteşte. Cartea are trei părţi - Tatăl, Securistul, Discipolul -, şi aceştia vorbesc despre Nicu Steinhardt, o tehnică literară mai rar întîlnită. În plus, autoarea insistă că a citit de mai multe ori nu numai ce a scris Nicu Steinhardt, ci şi ce s-a scris despre el, încât a reţinut multe replici reale pe care e posibil să le fi folosit.

De pildă titlul citudat. Scrie Lavinia Bălulescu că părintele Nicolae (Steinhardt retras la mânărstirea Rohia) folosea în „Jurnalul fericirii” o expresie, „bughi mambo rag”, pentru momentele în care istorisea discuţiile pe tot felul de teme amestecate, pe care le aveau deţinuţii în închisoare, de la literatură şi fizică la biologie şi filosofie.

Câteva vorbe despre N Steinhardt – le preluăm de pe una din copertele cărţii: Pe data de 29 iulie 1912, la Bucureşti, s-a născut Nicu-Aureliu Steinhardt (N. Steinhardt), fiul lui Oscar şi al Antoanetei Steinhardt. Tatăl, inginer, a făcut studii în Elveţia, unde a fost coleg cu Albert Einstein, iar mama era înrudită cu marele psihanalist Sigmund Freud, pe care Steinhardt l-a şi întâlnit de două ori. Copilăria şi-a petrecut-o în comuna Pantelimon şi, cu toate că provenea dintr-o familie de evrei, a fost atras de mic de tradiţiile creştine. Cea mai mare pasiune a lui a fost însă lectura, pasiune care nu l-a părăsit până la sfârşitul vieţii. Deşi a terminat Fa­cultatea de Drept şi a devenit doctor în drept, atenţia lui s-a îndreptat mereu spre domeniul literelor. A fost membru al cenaclului „Sburătorul“, condus de E. Lovinescu, în 1934 a debutat cu volumul În genul… tinerilor, iar din 1936 a început să scrie pentru „Revista Fundaţiilor Regale“, colaborare care a încetat în 1940, din cauza unei acţiuni de „purificare etnică“. La începutul anului 1960 a refuzat să fie martor al acuzării în procesul Noica-Pillat şi a fost condamnat la 12 ani de muncă silnică. A urmat infernul din închisorile comuniste, însă, la Jilava, a fost botezat întru ortodoxie de ieromonahul Mina Dobzeu. Din 1964, când a ieşit din închisoare, a locuit împreună cu tatăl său într-o garsonieră din Bucureşti, câştigându-şi traiul ca muncitor necalificat. În toată această perioadă s-a dedicat lecturii şi scrisului, iar în 1972 a definitivat prima variantă a capodoperei sale, Jurnalul fericirii, manuscris confiscat în două rânduri de Securitate.

În 1980 a fost primit în rândul monahilor de la Mănăstirea Rohia din Maramureş, unde a pus bazele unei mari biblioteci.

Tot aici s-a stins din viaţă pe data de 30 martie 1989, lăsând în urmă o operă impresionantă şi o moştenire culturală nepreţuită.

„Fiul meu este un corp plutitor într-o apă neagră, el bate la uşă, nu vrea să mă deranjeze, merge în vârful picioarelor, lipit de pereţi, ocupă atât de puţin spaţiu, încât îmi vine să-l leg de scaun şi să-l hrănesc forţat, el mă îmbrăţişează uneori, iar eu nu-l strâng prea tare, pentru că mi-e teamă să nu-l sparg în bucăţi. Fiul meu este de sticlă şi îl admir în tăcere, pentru că s-a întors la mine, deşi nimeni din lumea asta împuţită şi coclită n-a crezut că acest pui de jidan căcăcios şi încăpăţânat va putea supravieţui.”

O carte cum puţin altele din specia ei mai există.