O carte pe zi: „Vântul, duhul, suflarea” de Andreea Răsuceanu

Cu mare întârziere semnalăm un roman bun, primit cu încântare de un număr mare de critici literari şi cititori, dar şi aproape respins de alţii care l-au considerat „prăfuit”. Un roman care, totuşi, a primit – ceea ce e foarte important - Premiul Cartea de proză a anului 2020, oferit de Uniunea Scriitorilor din România, 2021 şi Premiul Scriitorul lunii februarie 2021, acordat de Uniunea Scriitorilor din România şi a mai fost nominalizat la premiile revistei Observator cultural, Premiul Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi” şi la Premiile Sofia Nădejde pentru Literatură scrisă de Femei.
Un roman care, am putea spune, face parte dintr-o trilogie. A fost, mai întâi, „O formă de viaţă necunoscută”, apărut în 2018, a urmat romanul de faţă, este anunţat şi cel de-al treilea. Acţiunea tuturor se petrece, în mare, într-un sat nenumit din apropierea Dunării, în perioade diferite ale istoriei.

„Vântul, duhul, suflarea – declara autoarea - e o carte dură, e o carte despre moarte şi suferinţă, de fapt despre cum suferinţa se perpetuează de la o generaţie la alta, fie că e vorba despre istoria mare, fie că e vorba despre cea personală, cele două sunt oricum inseparabile, se intercondiţionează. Mi-aş dori ca intensitatea acestor evenimente, fie că e vorba de război şi foametea din anii ’40, de anii stalinismului sau ai comunismului ceauşist, să ajungă la cititor şi să-l facă să perceapă adevărata dimensiune a dramei acelor ani. Am scris despre consecinţele oricărui sistem represiv, despre atrocitatea evidentă a unor evenimente, dar şi despre oroarea altora, mai puţin vizibile, care se petreceau în microuniversul familial, cu nimic mai puţin grave decât celelalte, despre cum existenţa fiecăruia e de fapt condiţionată de ceea ce au trăit părinţii, bunicii, despre importanţa dar şi, într-o anumită măsură, neputinţa de a-ţi cunoaşte cu adevărat trecutul şi despre pericolul de a te lansa în judecăţi radicale. E, nu în ultimul rând, şi o carte despre speranţă şi despre cum întorsături de destin care par miraculoase pot schimba totul în bine, chiar şi în vremurile cele mai întunecate”.

Sunt trei planuri mari narative, fiecare aparţinând unui personaj diferit (Iolanda, M şi Mihalachi), totul se petrece în epoci diferite, timp de două secole (în ideea că istroia se repetă?), cu relaţii tensionate între personaje, suferinţe, absenţe, incertitudini.

Prefaţatorul, criticul literar Paul Cernat, remarca „atracţia retro şi «orientalo-balcanică» a secolului 19; retrăirea «vârstelor dintâi», între un comunism fantomatic şi un postcomunism debusolat; opţiunea pentru «romanul de familie» în cheie (post)traumatică; mixajul de autenticism obsesional şi realism magic, poematizant. Dincolo de aceste ingrediente, există la Andreea Răsuceanu o seriozitate discretă a implicării, un dramatism al căutării de sine prin alţii, motivat probabil biografic, un autenticism cu măşti aşadar, generator de atmosferă intensă, pe de o parte, creator de «lumi», istorii şi geografii intime, pe de alta”.

Andreea Răsuceanu – Vântul, duhul, suflarea. Prefaţă de Paul Cernat. Editura Polirom, colecţia Fiction Ltd. 351 pag.