COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Două planuri pentru Ucraina, ambele peste capul UE

În primul rând, guvernarea şi opoziţia din Germania au convenit în sfârşit asupra fondului de înarmare în valoare de 100 de miliarde de euro, care a avut nevoie de o schimbare constituţională şi de o separare de bugetul normal al ţării, anume pentru ca ţara să se poată încadra în regulile de disciplină fiscală. Cancelarul Olaf Scholz a promis că Germania va reuşi să aibă astfel cea mai mare armată convenţională din Europa în cadrul NATO, după perioada de subfinanţare din 2010 până acum. Pe urmele Germaniei, la Consiliul European din 30-31 mai a apărut propunerea ca şi celelalte state europene să aibă cheltuielile militare exceptate de la regulile bugetare, ca să aibă libertatea de a cheltui şi ele, în special statele care au deja un nivel de îndatorare mare.

Aproape în acelaşi timp, Josep Borrell, reprezentantul UE pentru probleme externe şi politica de securitate, a comentat că, dat fiind conflictul din Ucraina, nu mai e de ajuns influenţa de gen „soft power” şi trebuie ca UE să devină o putere militară. El a insistat că statele membre trebuie să-şi majoreze cheltuielile în mod coordonat, pe urmele avertismentului său din noiembrie trecut că „Europa e în pericol”. Pe atunci, Borrell lansa Pactul Strategic (aprobat anul acesta în martie) pentru „consolidarea politicii de securitate şi apărare a UE până în 2030”. Pactul propune o capacitate de apărare autonomă a UE, complementar cu NATO, pornind de la înfiinţarea unei forţe de intervenţie rapidă cu câteva mii de militari, exerciţii militare comune, dezvoltarea capacităţilor de reacţie la războiul hibrid şi cibernetic, plus majorarea la 2 miliarde de euro a bugetului pentru fondul comun denumit Facilitatea Europeană pentru Pace.

Astfel de proiecte de consolidare militară nu mai seamănă însă cu vechile idei ale lui Emmanuel Macron din 2017 despre o armată comună europeană. Respectiva armată comună preceda şi continua visul de atunci al aceluiaşi Macron de a crea o Europă cu două sau mai multe viteze, cu buget separat pentru zona euro, ca să permită avansul economic mai rapid al ţărilor din nucleul bogat al Uniunii. Divergenţele faţă de administraţia Trump l-au făcut pe preşedintele francez să afirme la un moment dat că Europa trebuie să se protejeze în raport cu China, Rusia şi chiar SUA, ţinând cont de ieşirea Americii din tratatul de dezarmare nucleară. Între timp însă, peisajul s-a schimbat, aşa cum s-a schimbat şi visul lui Macron al Europei cu mai multe viteze: în loc să ilustreze prestigiul unei puteri europene în expansiune, demersurile de acum sunt strict defensive, menite să conserve reputaţia şi structura UE aşa cum a fost până acum.

Liderii europeni subliniază că tot efortul militar are loc în cadrul NATO (care nu mai e deloc „în moarte cerebrală”, cum spunea Macron în 2019), iar investiţiile Germaniei în înzestrare includ la loc de frunte cumpărarea de avioane de luptă F-35 americane, oferind partea leului aliatului de peste ocean. Atât Borrell, cât şi Scholz au folosit discuţiile despre necesitatea investiţiilor în armament ca să explice, dacă nu chiar să scuze faptul că nu au reuşit până acum să contribuie mai mult la înarmarea Ucrainei. Fiindcă întârzierea Germaniei şi a Franţei de a răspunde cerinţelor Kievului este subiectul cel mai delicat al momentului. El a reaprins cu violenţă discuţia despre opoziţia dintre „vechea Europă” (Franţa şi Germania) şi „noua Europă” (membrii din Est ai UE, proamericani), ca să folosim termenii răposatului Donald Rumsfeld, primul oficial american care la începutul anilor 2000 a lansat această temă de propagandă extrem de longevivă, pe atunci cu referire la implicarea europenilor în războiul din Irak.

La fel, şi visul lui Macron despre Europa cu mai multe viteze s-a schimbat. Noua lui versiune propune Comunitatea Politică Europeană, un cadru mai larg de colaborare europeană incluzând statele care nu întrunesc acum condiţiile de aderare la UE, cum sunt Ucraina, Moldova şi Georgia, sau care au ieşit din uniune, cum sunt Marea Britanie sau Groenlanda. Şi acesta este un demers defensiv, la fel ca şi cel militar. Ştiind că o aderare rapidă a Ucrainei ar duce la o disoluţie rapidă a mecanismelor de decizie din UE şi la aruncarea în aer a normelor de funcţionare a clubului economic european, preşedintele francez a propus acest plan de compromis, în primul rând cu scopul de a proteja structura de acum a UE. Cum era de aşteptat, noul plan a fost imediat respins de guvernul ucrainean şi de toţi adepţii acceptării peste rând a Ucrainei în UE.

Cele mai agresive reacţii la politica „vechii Europe” de azi au venit pe filieră britanică. „Macron conduce UE, dar acum tot ce contează e NATO”, a scris un editorialist de la Sunday Times, care l-a portretizat pe liderul de la Paris drept un politician invidios pe faptul că Boris Johnson s-a pozat cu Volodimir Zelenski pe străzile Kievului şi în general pe faptul că „statele de pe flancurile nordic şi estic ale NATO au fost impresionate de angajamentul militar curajos al Marii Britanii în Ucraina”. Într-adevăr, guvernul lui Boris Johnson a profitat imediat de războiul din Ucraina ca să recupereze prin NATO ce pierduse prin Brexit şi să-şi construiască o poziţie informală de lider al „noii Europe” care nu se teme de Putin, ci înarmează Ucraina şi salvează onoarea europenilor. Astfel încât, în contrapondere la planul anunţat de Emmanuel Macron, avem şi unul rival, al lui Boris Johnson. Corriere della Sera a scris că Johnson i-a propus lui Zelenski un sistem nou de alianţe politice, economice şi militare – un fel de Commonwealth european, funcţionând ca o alternativă la UE, care ar include Ucraina, Polonia, Estonia, Letonia şi Lituania, poate eventual şi Turcia.

Ziarul italian susţine că guvernul de la Kiev nu s-a pronunţat încă asupra propunerii lui Johnson, preferând să aştepte rezultatul reuniunii la vârf a UE din 23 iunie, unde urmează ca liderii europeni să anunţe dacă dau sau nu Ucrainei statutul de candidat la aderare. În schimb, începând de pe reţelele sociale unde se formează opinia publică, diplomaţii ucraineni critică aproape zilnic „vechea Europă”, iar diverşi consultanţi politici şi autori, în special din spaţiul american, lansează propuneri cu care vor să strângă rândurile admiratorilor din social media şi să obişnuiască opinia publică de pe continent cu ideea că vechea ierarhie de putere e pe ducă. De exemplu, Paul Massaro, de la Comisia SUA pentru Securitate şi Cooperare în Europa, a imaginat o coaliţie „antirăzboi” (antirusească) formată din Ucraina, Marea Britanie, Polonia, ţările baltice, Finlanda, Cehia şi SUA, la care a adăugat pe urmă, la cererea publicului de pe Twitter, şi Slovacia, România, Canada, Suedia şi Norvegia.

Sugestia unor astfel de jocuri de societate, la fel ca şi în cazul comentariilor aparent glumeţe apărute pe Twitterul britanic după Eurovision, e în acelaşi sens: de acum, Marea Britanie şi esticii vor fi în fruntea Europei, iar Franţa şi Germania la coadă. Mai vechile resentimente ale esticilor la adresa Franţei şi a Germaniei, rămase fie de la criza economică din deceniul trecut, fie din epoca în care Angela Merkel investea în Nord Stream, au ocazia astfel să fie reînviate. Iar jocurile de societate acceptă orice fel de scenarii, de la o UE actuală care dă afară Ungaria de pe o zi pe alta şi primeşte la fel de iute Ucraina şi până la o UE a viitorului unde Germania şi Franţa, probabil răpuse de efectul sancţiunilor economice contra Rusiei, nu vor mai fi principalele puteri, ci locul lor va fi luat, nu se ştie cum, de Polonia şi ţările baltice.

Nu că dispreţul vesticilor pentru estici, incriminat în aceste jocuri de societate, n-ar fi real. Doar că el există şi din partea vesticilor din listele bune de pe Twitter, nu doar a eroilor negativi, şi vizează toate ţările estice, nu doar cele care iau acum inimioare şi like-uri. Iar asta se întâmplă fiindcă dincolo de felul cum se poziţionează o ţară sau alta în războiul din Ucraina, diferenţele economice de pe continent rămân uriaşe şi numai ele decid ierarhia de putere. Ungaria, de pildă, a fost acuzată că din cauza ei nu poate acţiona UE mai agresiv contra Rusiei. Dar cine dă vina pe Ungaria ori se preface, ori dă dovadă de ignoranţă. Politicianul portughez Bruno Maçães, fost secretar de stat pentru afaceri europene în deceniul trecut, autorul încă din 2014 al unui proiect de pact energetic transatlantic pentru reducerea dependenţei energetice a UE faţă de Rusia, reflecta deschis în aprilie: „Cinstit vorbind, dacă mă uit la lista lucrurilor care mă îngrijorează, Ungaria nu e acolo. Cât timp am fost eu în guvern, nu am văzut niciodată vreun ministru ungar luat în serios la Bruxelles. Acum, dacă grupul de la Vişegrad e mort, Ungaria o să ajungă un fel de Turkmenistanul nostru. Nu e mare lucru.”