COMENTARIU Marius Oprea. După pandemie: populism şi mediocritate

Nu avem o clasă politică în stare să construiască şi să-şi asume planuri viabile pe termen lung, scandalurile şi orgoliile mărunte împiedică coagularea unui efort comun. În primul rînd, pentru că în România ne prisosesc oamenii politici, dar ne lipsesc oamenii de stat. Profesorul Jeffrey Sachs de la Universitatea Columbia, invitat la o dezbatere recentă care a avut loc sub egida Insitutului Levantului pe tema „Cum va arăta lumea după pandemie?” acuza ceea ce numea ”o  deliberată lipsă de viziune”, spunînd între altele: ”Ne aflăm într-un moment geopolitic periculos, care poate deveni şi mai periculos, prin depresia globală care este foarte probabil să se petreacă. Ne aflăm într-o criză geopolitică, dar şi într-una economică şi de sănătate, o criză de lipsă de leadership, de deliberată lipsă de viziune”.

La noi, cele de mai sus se văd cu ochiul liber. Avem oameni politici la tot pasul; unii dintre aceştia, se poate spune cu o doză de maliţie că sînt mai mult ”zoon” decît ”politikon”. Dar asta e, avem ceea ce votăm. Şi oferta este într-o continuă scădere. Nici măcar noua alianţă politică USR-PLUS nu a răspuns marilor aşteptări pe care le crease. Nu numai din cauza unei discutabile asocieri sau legături cu fosta Securitate a unor lideri, dar mai ales ceea ce nu a convins a fost prestaţia parlamentară, care a excelat în show-uri filmate cu telefonul mobil, în ”happening”-uri pe holurile Casei Poporului, în loc de construcţia unei opoziţii nu de dragul opoziţiei, ci care să arate că noua formaţiune politică ştie ce vrea şi are ce să pună în loc. Show-urile jucăuşe nu conving decît poate o parte din alegătorii adolescenţi, dornici de figuri ”cool”.

Am aşteptat căderea guvernului Dăncilă, o pagină jenantă în istoria recentă a României, cu sufletul la gură. Dar ceea ce am primit în schimb a fost dezamăgitor. Programul politic post-PSD a avut un singur punct: alegerile anticipate. Acum aşteptăm un program de guvernare post-pandemie. Nu mai e vorba, aparent, de alegeri. În Ludovic Orban am toată încrederea că ar putea face mult mai multe, dacă ar fi lăsat în pace; i-am văzut cu toţii talentul şi flerul de negociator politic, de care ar fi nevoie acum, pentru un asemenea ”proiect de ţară post-pandemie”. I-am văzut pe miniştri, mai ales pe cei de resort mişcîndu-se peste aşteptări în privinţa conceperii şi aplicării unui plan de restricţii, impuse în condiţiile răspîndirii virusului Covid-19. La restricţii, în genere, sîntem buni. Avem o moştenire istorică, o ”expertiză” în materie. Una peste alta, România a ocolit dezastrul.

Ce va fi însă, după? Acest guvern devine de fapt, pe zi ce trece, al preşedintelui Klaus Iohannis. Şi mi-e teamă că, din păcate acum, după ce coronavirusul a făcut ”tabula rasa” proiectul său cu ”anticipatele”, el nu se va mai gîndi la altceva decît la viitoarele alegeri, pentru că o fi poate un strălucit politician, dar nu e om de stat. Mi-e teamă că resursele noastre limitate pentru o relansare post-pandemie nu ţin doar de forţa de muncă, de bani, de investiţii şi de infrastructură. Dimpotrivă. Acestea ţin ele însele de o viziune politică pentru a le stimula, de ”proiectul de ţară” de ”după covid”, care nici măcar nu se întrezăreşte. Abia ne-am găsit în ”relaxare” şi au început bîlbele, deocamdată cele mici, precum înghesuiala la punctele de trecere a frontierei din vestul ţării. Asaltul celor ce vin şi pleacă din vest a luat autorităţile pe neaşteptate, deşi era cu totul previzibil. Cît despre un plan de anvergură al ”relansării economice”, la orizont nu se întrezăreşte nimic. Mai avem puţin şi vine vara. România intră în vacanţă şi la revenire intră direct în campania electorală. Situaţie în care ”relansarea economică” va lua o pauză, după ce nici n-a început. Klaus Iohannis va ţine cu dinţii de fiecare procent al PNL şi, fără să aibă o viziune de om de stat, va apela tot la şmecheria politică deja cunoscută, a pomenilor electorale. Sînt gata să pun pariu de pe acum că se vor mări pensile şi pentru a obţine bani se va apela inclusiv la lansarea pe piaţă a unor titluri de stat, sînt gata să pun pariu de pe acum, că, din cei 1,25 milioane de salariaţi ai statului, cîţi au ajuns în prezent, ale căror salarii înghit 42% din veniturile bugetului, niciunul nu va fi restructurat. ”Fiecare vot contează!”.

Ceea ce lipseşte cu totul din scenariul de mai sus (şi teamă mi-e că nu e doar un scenariu) e o imagine clară asupra unei probleme care ar trebui să se afle înaintea tuturor celorlalte: cum va arăta totuşi România, după pandemie? Nu există nicio viziune. Klaus Iohannis, în afară de a ne îndemna odată la două zile să stăm în casă şi să ne spălăm pe mîini şi de încercările reuşite de a ”lua faţa” guvernului, nu pare interesat de altceva. Mă aşteptam ca preşedintele să anunţe, de pe acum, o consultare largă la Cotroceni, cu toate partidele politice, cu toţi partenerii economici şi sociali importanţi la un loc, în căutarea soluţiilor post-pandemie – am văzut şi chiar am participat la organizarea unei asemenea dezbateri, a fost aprinsă, dar şi cu rezultate concrete, atunci cînd eram consilier al lui Emil Constantinescu la Cotroceni. Mă întreb, unde s-ar fi găsit preşedintele de acum, dacă ar fi fost nevoit să treacă prin crizele de atunci? Cu finanţele ţării în ruină, cu asaltul minerilor asupra Capitalei, cu situaţia externă extrem de complicată, care l-a pus pe preşedintele Constantinescu în faţa unei alegeri extreme: acceptă survolul avioanelor Alianţei pentru bombardarea fostei Iugoslavii şi interzice în acelaşi timp survolul ”umanitar” al ruşilor în sprijinul lui Miloşevici? Îşi sacrifică viitorul politic, pentru intrarea României în NATO, ori nu? Fiind un om de stat şi nu om politic, preşedintele Constantinescu a ales a doua variantă. Mi-e greu să-mi imaginez ce ar fi făcut preşedintele Iohannis într-o atare situaţie. Mai bine nu mă gîndesc.

Cum spuneam, actuala situaţie a României reclamă prezenţa unor oameni de stat. Ce facem, dacă nu avem? Fostul preşedinte Emil Constantinescu a spus în cursul acelei conferinţe internaţionale organizată recent de Institutul de Studii Avansate pentru Cultura şi Civilizaţia Levantului şi de Reţeaua Universităţilor de la Marea Neagră că „atît timp cît conducerea politică este dominată de mediocritate şi populism, iar mediul economic este axat strict pe maximizarea profitului, îi revine mediului academic obligaţia de a formula o strategie care să protejeze cetăţenii şi democraţia deopotrivă”. Are dreptate. Am văzut ce pot, totuşi, specialiştii. Ce ne-am fi făcut în toată pandemia, fără Nelu Tătaru şi Raed Arafat? Dar ar trebui ca acest ”mediu academic” să fie şi lăsat să-şi facă treaba şi vocea sa să fie ascultată – ceea ce e greu de imaginat că preşedintele în funcţie va accepta. Pe 30 martie, Klaus Iohannis a atacat la Curtea Constituţională legea de aprobare a ordonanţei de urgenţă (votată în parlament şi de liberali), prin care se înfiinţa Institutului Levantului, condus de Emil Constantinescu. Pe lîngă toate conflcitele pe care le generează în loc să le medieze, a pornit şi un ”conflict constituţional” între ”mediul academic” şi cel al profesorilor de fizică de liceu. Măcar şi din aşa ceva se vede clar care e diferenţa între un om de stat şi un om politic.