COMENTARIU Marius Oprea: Românul faţă cu Europa

Am întîlnit-o pe ”Europa” în faţa unei curţi aglomerate, cu tot felul de utilaje agricole dezmembrate. Printre ele trebăluia un bărbat cu un tricou roşu, pe care scria cu litere albe “mîndru că sînt ardelean”, căutînd probabil niscaiva piese de schimb pentru zisa Europă. Care e ditamai combina. Pot să spun că aceasta nu arată prea convingător, nu atît pentru că nu mi-o pot imagina cum funcţionează, cît mai ales pentru că nu ştiu la ce foloseşte. Într-o parte are o lamă de buldozer, în alta o grapă şi discuri, înlocuite la nevoie de cositori, semănătoare, fiare de plug, interşanjabile toate, printr-un sistem a cărui complexitate de bucşe, cîrlige şi chedere este întrecut numai de păienjenişul de curele de transmisie, care străbat maşinăria atît pe dedesubt, cît şi pe deasupra, la vedere. Se pare că nu au încăput toate înăuntru, în Europa.

Sincer, nu reuşesc să-mi închipui ce se află sub tăblăria uşor fanată a Europei, ce mecanisme ascunse pune ea în mişcare şi în ce scop. Cele la vedere sînt simple, deşi nu le înţeleg eficienţa – nu mi-e clar, de pildă, de unde se conduce maşinăria, pentru că nu văd nicio cabină, volan, sau ceva, orice care să indice un punct de coordonare al mişcărilor ei. Europa e total autonomă şi atît de desăvîrşit democratică, încît se pare că se poate conduce singură, fără aportul vreunui cetăţean, care, în faţa complexităţii maşinăriei, nu poate face altceva decît să tacă şi să aştepte să vadă, după cum funcţionează de capul ei, la ce foloseşte.

Acum, deocamdată, stă. Europa este atît de enigmatică! În fine, singurul obiectiv declarat al Europei - cu impact preconizat asupra satului românesc - pe care îl ţin minte a fost asomarea porcului (”indicaţia” a fost în mare parte ignorată, ceea ce nu m-a mirat deloc). Dar nu cred ca maşinăria din spatele meu să se rezume la atît! Pare mult mai distructivă. Mai ales după guvernarea de la Bucureşti a fostului comisar european pe agricultură, Dacian Cioloş, prezenţa Europei într-un sat românesc nu mi se pare nici stranie şi nici întîmplătoare, ci mă contrariază mai degrabă forma şi complexitatea ei. Cît şi starea ei de uzură: pare că a fost în întregime asamblată, ca nouă, din piese second-hand.

Fac parte din acea categorie care se mişcă greu printre inovaţiile timpului, atît de numeroase şi de rapid succedate încît pînă cînd să înţelegi cum funcţionează un nou tip de telefon mobil sau o nouă îmbunătăţire a windows-ului instalat pe computer, acestea sînt deja perimate. Multă vreme nu m-am putut dezlipi de maşina de scris, iar trecerea spre laptop am făcut-o prin intermediul unei maşini de scris electrice, deşi computerele intraseră pe atunci, spre finele anilor ’90, în uzul curent. Mărturisesc că şi pe facebook am ajuns să postez numai cu ajutorul şi după insistenţele soţiei şi numai de curînd, de vreun an, am ajuns să o pot face cu totul singur.

Astfel încît invovaţiile nici că mă sperie, ci mai degrabă mă lasă rece. Aşa şi întîlnirea cu Europa – nu m-a tulburat, ci m-a pus puţin pe gînduri: e o invenţie despre care nu prea bănuiesc cît îmi va afecta viaţa, pe viitor. Deocamdată, Europa încearcă să-mi normeze vocabularul, să mă împiedice să-mi amintesc de mamă ca mama şi de tată ca tata. Şi alte supărări mai mici pe care mi le-a provocat Europa, ca interzicerea ţigărilor mentolate – dar nu bag în seamă asemenea neajunsuri, pentru că nu se cuvin băgate în seamă de către un om sănătos la cap şi cu bun simţ.

Cu Europa din fotografie m-am întîlnit într-un sat din Ţara Haţegului, cu patru ani în urmă, nu departe de Densuş, unde se află cea mai veche biserică românească din piatră, mai cunoscută de pe una dintre primele bancnote ale tranziţiei, de 50 de lei. Era pe atunci o vreme în care Europa era invocată ca o speranţă, o salvare din mediocritatea ”românească”. Acum am ajuns, sub asaltul ”mecanismelor” europene şi a birocraţiei ei avansate, ca şi chederele Europei din fotografie, să mă simt mai bine în această ”mediocritate”.

Pot mărturisi că, oricît mi-am bătut capul, nu am ajuns să pricep cum funcţionează Europa şi la ce foloseşte ea. Mi-e teamă doar că atunci cînd acest fapt va fi pe înţelesul nostru, al românilor, care am reuşit să înţelegem ce am trăit în comunism abia după ce comunismul a murit, va fi, poate, prea tîrziu. Europa va fi arat şi semănat pînă şi pe memoria mea, ca şi peste ruinele de la Denuş.