COMENTARIU Marius Oprea: Viktor Orban n-a fost pe fază. Kirill a fost, pînă la urmă, sancţionat

Căzătura lui Kirill a fost zdravănă. Nimeni n-a reacţionat, chiar dacă a fost într-adevăr surprinzătoare: se spune că, asemenea lui Putin, nimeni nu are voie să se mai apropie de el, necum să-l mai atingă, de vreo doi ani încoace. Pretextul e cornavirusul, deşi acesta nu se transmite prin atingere: de fapt, e vorba de paranoia. Nici căderea n-a fost de la ”o pardoseală udă”, cum s-a spus: o pardoseală de marmură udă se usucă repede (mai ales că o liturghie ortodoxă îi dă tot timpul) şi de altfel nu e alunecoasă,  – numai dacă s-a vărsat înadins pe ea uleiul dintr-o candelă. Sau dacă patriarhul a ratat un prag, o treaptă. După părerea unui prieten medic, mare mirare să nu-şi fi fisurat ceva prin zona bazinului: de la o vîrstă încolo, oasele sînt mult mai fragile. În fine, a căzut.

Căzătura patriarhului Kirill e un fapt divers, în sine. Dar nu şi pentru ruşi, superstiţioşi, care văd semne peste tot. Dacă e să dea vina pe cineva pentru rele, de-acum încolo celovecul şi-a găsit ţapul ispăşitor: dacă Putin e jumătate iubit, jumătate temut, şi asta dă 80% ”de acord” cu ”operaţiunea specială” în Ucraina, de-acum Dumnezeu a arătat cu degetul.

Căzătura patriarhului nu s-a petrecut în împrejurări comune, ci în timpul unei slujbe de tîrnosire a unui locaş de cult, în faţa altarului. A alunecat, s-a spus, pe pardoseala de marmură udă. Şi s-a spus îndeajuns: pardoseală de marmură, într-o biserică din Novorossiysk, în sudul regiunii Krasnodar, pe care o sfinţea – nu o catedrală, ci echivalentul unei biserici de cartier dintr-un oraş de dimensiuni medii din România. S-a văzut, în frînturile de imagini publicate, ”ambianţa”: lăsînd la o parte soborul de preoţi care-l însoţea în slujire (mare lucru să nu fi fost caterisiţi cu toţii, după eveniment), ceea ce frapează e opulenţa. Ea reflectă poziţia bisericii în aparatul de putere rus. Biserica a luat locul Agitprop, aparatul de propagandă marxist-leninistă sovietic.  Mai puţin ideologia. În rest, poziţia faţă de ”Cezar” este aceeaşi – de a-i justifica orice derapaj, orice abuz, orice crimă. Şi, la fel ca propagandiştii politico-ideologici, ”comisarii” de pe vremuri, mai ales ierarhii ruşi (pe preoţi nu-i pot judeca, ei sînt în aceeaşi situaţie ca ruşii de rînd) au ajuns să îndrăgească opulenţa.

E limpede că ruşii nu o duc deloc bine şi că nici auriturile şi marmura din biserici, în contrast puternic cu cenuşiul din oraşele, casele şi viaţa lor, n-au cum să-i ţină aproape de un patriarh şi de mitropoliţii şi episcopii de sub el, avansaţi (cum e şi normal) pe aceleaşi criterii de fidelitate, care l-au adus pe patriarhul Kirill, fostul agent KGB, Mihailov, în fruntea Bisericii Ortodoxe Ruse. Criterii în care iubirea de Dumnezeu trece pe locul trei, după devoţiunea faţă de Putin şi arginţii care curg din aceasta. În frunte cu Kirill, pe care-l ascultă orbeşte pentru că se hrănesc şi ei din opulenţa cu care puterea rusă a dăruit Biserica, şi episcopii care şi-au privit îngroziţi ierarhul căzînd în timpul slujbei s-au înregimentat, la rîndul lor şi la fel de făţiş, armatei de propagandişti a Kremlinului, care nu e formată numai din ziarişti: mult mai credibili şi mai nocivi, pentru că o fac subliminal, sînt propagandiştii în sutană.

Dacă din pedeapsa Uniunii Europene au rămas numai sancţiunile pe care i le-a aplicat patriarhului Kirill Marea Britanie (un lucru bun şi la Brexit!), de mustrarea lui Dumnezeu, n-a scăpat. I-a pierdut mai întîi pe credincioşii ucraineni, şi nu e vorba de cîteva sute de mii, ci de milioane de credinicioşi, cam cîţi are Patriarhia Română, şi de mii de lăcaşuri de cult. Acum, vine semn de la Cel de Sus: ce face Patriarhul nu e de bine. Aşa gîndesc, foarte probabil, mulţi dintre ruşi, din Rusia cea profundă şi superstiţioasă. Chiar dacă n-o spun, în gura mare. Şi o simplă căzătură, un ”fapt divers”, devine pe fondul unei devoţiuni atent întreţinute, un semn divin. O primă breşă în ”aparatul de propagandă” al Kremlinului.