COMENTARIU Marius Oprea / Mesajul Patriarhului Daniel, pentru românii din străinătate şi lipsa de mesaj a preşedintelui Iohannis, pentru toţi românii

”Diaspora” s-a referit pentru prima dată la fuga evreilor din regatul iudeu după cucerirea acestuia de către Nabucodonosor, regele babilonean. Apoi, termenul provenit din greacă, însemînd ”împrăştiere”, s-a referit în general la toate comunităţile etnice stabilite în afara graniţelor statelor de origine. E un cuvînt care nu-mi place tocmai din cauza acestei conotaţii cumva peiorative. Prefer să mă gîndesc doar la românii din afara ţării, şi nu la ”împrăştierea” lor. Şi o fac adesea, fără a-i judeca, pentru opţiunea lor, la un moment dat, în viaţă, de a-şi părăsi căminul şi ţara. O asemenea decizie e foarte grea, e un prag psihologic greu de trecut şi pe care puţini îl pacurg pînă la capăt (cei mai mulţi nici nu se gîndesc să o facă), rupînd de tot cordonul ombilical care-i leagă de originea lor.

Românii din afara graniţelor sînt nişte eroi ai unor istorii personale – nişte supravieţuitori de profesie. Fiul meu şi mama sa trăiesc în Germania, fratele meu mai mic este de ani de zile cetăţean olandez, ţară unde lucrează de ani buni ca măcelar. Cunosc prea bine tragediile lor personale (într-o măsură, şi ale mele) şi cît de greu au răzbit acolo, pînă a se integra într-o lume care le-a fost (şi a rămas în bună parte) străină şi cîteodată destul de ostilă. La nivel oficial, legăturile românilor din afara graniţelor cu ţara sînt, declarativ, bune: pe pagina oficială a Preşedinţiei României, se spune că ”Statul român trebuie să facă eforturi sporite pentru a veni în întîmpinarea aşteptărilor legitime ale cetăţenilor români aflaţi în străinătate. de a li se asigura servicii şi asistenţă consulară la standarde specifice unui stat membru al Uniunii Europene”.

În realitate, lucrurile sînt departe de a sta aşa. Prima mea soţie a avut nevoie, la finele anului trecut, să întocmească o procură notarială, pentru vînzarea unui apartament moştenit în ţară. Plină de încredere, a completat toată formularistica pusă la dispoziţie pe pagina de internet a consulatului român, care specifica aceste proceduri, pentru a se evita deplasarea acolo, în situaţua specifică a pandemiei, dar nu i-a folosit la nimic – tot a trebuit să facă un drum la consulat, şi nu doar pentru a semna actele, ci pentru a reface toată documentaţia: ce trimisese pe mail, nu mai era, brusc, valid. Aşa că a petrecut acolo şase ore, într-o sală de aşteptare tixită, nereuşind în final decît să completeze din nou ce trimisese prin poşta electronică.

Modul în care românii sînt trataţi în genere de către reprezentanţele consulare ale României sau de ambasade este unul care osiclează între deferenţă şi indiferenţă, dar include întodeauna birocraţia. Aşa că, din acest punct de vedere, şi proiectul preşedintelui Iohannis cu privire la diaspora, ca şi cel mult-trîmbiţat cu ”România educată” este tot un eşec. Românii sînt lăsaţi (şi preferă să o facă) să se descurce singuri. Apelează la autorităţile noastre din străinătate numai cînd n-au încotro: o fac instinctiv, ştiind din experienţa lor ”românească” cît de ineficient şi adesea ostil le este ”statul”.

Unde statul nu a reuşit, reuşeşte Biserica ortodoxă. În mesajul său de Anul Nou, Preafericitul Daniel, Patriarhul României, a anunţat vineri, pe 1 ianuarie, că ”Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2021 drept Anul omagial al pastoraţiei românilor din afara României şi Anul comemorativ al celor adormiţi în Domnul; valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor”. Mesajul Patriarhului este simplu şi direct. ”Românii migranţi au aspiraţia unui viitor prosper, dar trăiesc uneori în societăţi din ce în ce mai secularizate şi individualiste, sînt priviţi adesea cu răceală sau suspiciune, fapt care nu le insuflă un sentiment de pace şi mulţumire sufletească”, spune Patriarhul Daniel. ”De aceea, în bisericile ortodoxe româneşti din străinătate, românii simt bucuria regăsirii şi trăirii credinţei strămoşeşti, participă la viaţa liturgică şi îşi alină dorul mistuitor după cei dragi şi după locurile natale, îşi reconfirmă identitatea lor profundă şi îşi redescoperă originile. Se adună mai ales în jurul unui preot de parohie, căruia îi spun în limba maternă nu doar păcatele la spovedanie, ci şi problemele cotidiene”.

Într-adevăr, am putut să constat şi eu că aşa stau lucrurile, cînd m-am aflat în străinătate. În locurile în care comunitatea românească este puternică şi unită, acest fapt se datorează parohiilor bisericilor româneşti, care promovează şi conservă identitatea naţională, prin limba română şi credinţa creştină şi ”asigură o integrare socială în ţările gazdă, fără asimilare culturală şi fără deznaţionalizare”, cum spune Preafericitul Patriarh Daniel. Activităţile parohilor româneşti sînt numeroase – atît cele legate de cult, dar şi ”prin evenimentele culturale şi acţiunile social-filantropice organizate de parohiile din diaspora română”, în care ”sînt promovate valorile permanente ale Ortodoxiei şi ale poporului roman”, în care ”se transmit tradiţiile româneşti şi se cultivă limba română, toate acestea contribuind la păstrarea identităţii culturale, etnice şi ecleziale ortodoxe a românilor din diaspora”. Nu ştiu să existe parohie românească, care să nu afişeze, pe lîngă programul liturgic al săptămînii, şi pe acela al diferitelor acţiuni desfăşurate acolo, de (şi cu) comunitatea românească. Nu ambasadele, ci bisericile sînt cele care contează într-adevăr pentru românii din străinătate.

Patriarhul Daniel mai adaugă o nuanţă în mesajul său de Anul Nou, al cărei destinatar sînt atît românii din străinătate, cît şi cei din ţară, într-o problemă sensibilă, cu o conotaţie politică. Ea se referă implicit la Alianţa USR-PLUS, aflată acum la guvernare, care s-a arătat făţiş ostilă familiei tradiţionale. ”Îi îndrumăm pe credincioşii ortodocşi din ţară şi din străinătate să preţuiască familia – constituită din bărbat, femeie şi copii –, deoarece familia binecuvîntată de Dumnezeu reprezintă spaţiul intim cel mai de preţ în care se exprimă iubirea conjugală, dar şi dragostea părintească, filială şi frăţească. Le adresăm îndemnul de a educa generaţia tînără în duhul iubirii de Dumnezeu, de Biserică şi de neam, şi de a le cultiva copiilor şi tinerilor virtuţi esenţiale ca: dragostea şi compasiunea, solidaritatea cu oamenii aflaţi în dificultate, blîndeţea, sinceritatea, curajul şi încrederea”. E un mesaj simplu şi clar, care situează Biserica mult deasupra instituţiilor statului, biruind acolo unde acestea se arată total ineficace.

Ceea ce asigură, într-adevăr, bisericile româneşti din străinătate – Patriarhul şi Sfîntul Sinod au intuit corect, în decizia aceasta este un sentiment de coeziune între români, ca acela din cadrul unei familii lărgite, pînă dincolo de legăturile ei de singe. Şi uite-aşa, bisericile devin cele mai bune ambasade, unde legăturile cu patria nu mai trec prin purgatoriul birocratic al unui stat ineficient. ”Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să-i binecuvînteze pe toţi românii, din ţară şi din străinătate, dăruindu-le sănătate şi mîntuire, ocrotindu-i de tot răul şi întărindu-i în tot lucrul bun, spre bucuria Bisericii noastre şi a poporului român de pretutindeni, iar pe cei adormiţi în Domnul să-i aşeze în ceata drepţilor şi să le dăruiască odihnă în lumina şi iubirea Preasfintei Treimi. † Daniel”. Aşa se încheie mesajul Patriarhului, din 1 ianuarie 2021. Preşedintele Klaus Iohannis n-a avut niciun mesaj de Anul Nou. ”Purtaţi mască” ne-a spus destul, şi-o fi dat seama şi el - şi altceva nu mai are să ne comunice.