Ion Cristoiu: „Cu sufletul în genunchi, aştept răspunsul Vostru Regal”

Despre scrisorile prin care nu numai oamenii muncii, dar şi oamenii de cultură îi cerşeau ceva lui Nicolae Ceauşescu s-a scris mult în România după decembrie 1989. S-a scris însă mai puţin despre aceeaşi cerşetorie pe care o practicau oamenii de cultură şi faţă de Carol al II-lea.

La Arhivele Naţionale ale României, Fondul dedicat lui Carol al II-lea găzduieşte numeroase petiţii adresate Maiestăţii Sale Regelui fie direct, fie prin intermediul lui Ernest Urdăreanu, ministrul Casei Regale, de artişti, de scriitori şi de sculptori prin care se solicită intervenţia Tătucului pentru rezolvarea unor probleme. Dintre documentele descoperite de mine în timp ce mă interesam de „Cultul personalităţii lui Carol al II-lea" mi-a atras atenţia petiţia adresată Regelui actriţa Elena Galaction, fiica lui Gala Galaction. Distinsa îl ruga pe Rege să intervină pentru ca ea să joace într-un anume spectacol de la Teatrul Naţional Bucureşti. 

„SIRE,

Mă înfăţişez înaintea Voastră, prin această scrisoare, purtînd în ochi curajul nebunesc şi grav al Ultimei încercări. Mă înfăţişez înaintea Voastră, eu, un supus umil şi neştiut cerîndu-Vă însetat să-mi faceţi dreptate, să dovediţi încă odată că acest cuvînt nu este o iluzie, sub domnia Voastră, că atît timp cît existaţi Voi, se poate spera încă.

SIRE,

Dacă din casa mea umilă Vă strig într-ajutor, aşa cum îl strigi pe Dumnezeu, nu este o cutezanţă nesăbuită, ci este dreptul pe care îl are oricine de a se ruga Lui.

Şi Voi înţelegeţi aceasta, pentru că aţi dovedit-o tuturor, cari au alergat să Vă ceară ajutorul. Aşadar, dacă această scrisoare va ajunge în mîinile Voastre regale, inima mea îmi spune că în sfîrşit se va face lumină şi pentru mine.

SIRE,

Sunt cea mai umilă şi nebăgată în seamă artistă a Teatrului Naţional din Bucureşti. Numele meu este: Elena Galaction.

Am fost angajată acum şapte ani de zile, aceasta constituind premiul I al Academiei de artă Dramatică pe care l-am obţinut în promoţia 1932. Timp de un an, mi s-a dat posibilitatea de a mă afirma şi succesul obţinut îmi dădea dreptul să merg cu încredere înainte. După aceea însă, schimbîndu-se directorul Teatrului, am fost complet dată la o parte. Au urmat apoi zile, luni, ani de încercări, de stăruinţă, de rugăminţi inutile. Îndîrjită şi crezînd neclintit în chemarea mea, am plecat să joc în Italia, la Roma, în teatrele pentru muncitori. De felul cum am fost primită de către publicul şi presa italiană, am mărturie ziarele italiene pe care le păstrez. Dar a trebuit să mă întorc în ţară, am fost silită. Aici din nou am găsit la Teatru aceleaşi uşi închise, aceeaşi dureroasă nedreptăţire. De acum un an însă, mi s-a dat posibilitatea de a mă întoarce din nou în Italia, datorită unei burse pe care mi-a acordat-o marele făcător de bine, inginerul Nicolae Malaxa.

Dar uluită fiind de generozitatea acestui om, pe care nici măcar nu am cinstea de a-l cunoaşte, m-am simţit datoare să-i dovedesc imediat că poate eram vrednică de marea lui bunătate. Era o dovadă cinstită pe care voiam să i-o dau înainte de a pleca în străinătate cu bursa acordată de el. Şi atunci am cerut să mi se dea să joc aici la Teatrul Naţional, fiind dreptul meu, fiind angajată, fiind singura artistă căreia nu i se dă niciodată să joace.

Mi-am amînat plecarea, aşteptînd, crezînd că voi juca, cerînd cuviincios dreptul meu; a fost zadarnic.

SIRE,

nu este ambiţie, nu este vorba de o profesiune ca oricare alta în care vreau să reuşesc, ci Teatrul este o chemare pentru mine, este viaţa mea. Poate fi altă dovadă pentru aceasta decît curajul nebunesc de a scrie Regelui Ţării? Dar lupt pentru destinul meu, pentru credinţa că şi eu aş putea da oamenilor o clipă de bunătate, de înălţare.

Să cer Înalta Voastră atenţie azi cînd Vă apasă atîtea griji, atîtea imense greutăţi, ar putea părea temerar… dar privind pe deasupra timpurilor şi a întîmplărilor, nu este nimic mai important, mai grav, mai adevărat, decît viaţa, viaţa pe care o ai. Iar eu după atîta zbucium nu mai am decît atît: viaţa mea şi credinţa în Voi.

SIRE

Îndrăznesc să-mi ridic privirea grea de lacrimi spre Voi şi să Vă rog simplu şi umil, să puneţi capăt nedreptăţii ce mi se face la Teatrul Naţional. Să fiu lăsată să joc acum, imediat, piesa deja pregătită dar amînată de atîtea luni; „Escape me never“ de Margareth Kennedy.

O! arătaţi iar prin gestul Vostru că auziţi chemarea celor mai umili şi că adevărata dreptate nu o găsim decît la Regele Ţării.

Cu sufletul în genunchi, aştept răspunsul Vostru Regal.

Elena Galaction

Bucureşti, 19 Februarie 1940”

Nu ştim dacă Majestatea Sa, Carol al II-lea, a intervenit la conducerea Teatrului Naţional din Bucureşti pentru ca Elena Galaction să joace în Escape me never.

Ştim în schimb, din Jurnalul tatălui, Gala Galaction, că Elena Galaction are şi după începerea Războiului Sfînt dificultăţi în privinţa rolurilor. Drept pentru care tatăl, Gala Galaction, apelează la Dumnezeu. Poate şi pentru că Majestatea Sa, Carol al II-lea, abdicase în 6 septembrie 1940. Notează despre asta Ioan Scurtu în cartea „Politică şi viaţă cotidiană în România: în secolul al XX-lea şi începutul celui de al XXI-lea”, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011:

„Scriitorul Gala Galaction consemna, în Jurnalul său, multele greutăţi ridicate în calea fiicei sale, actriţa Elena Galaction, de confratele său, Liviu Rebreanu, directorul Teatrului Naţional din Bucureşti. Pentru a-l determina s-o distribuie pe fiica sa în rolul principal, Galaction a scris piesa de teatru Riţa-Crăiţa, în care evoca, după propria-i mărturisire, «amintirile, mediul, simţirea, soarele, codrul şi zilele petrecute între ţigani între 1883 şi 1893». A discutat cu Liviu Rebreanu şi l-a rugat să introducă piesa în repertoriul Teatrului Naţional şi să o distribuie pe Elena Galaction.

La 23 septembrie 1941, scriitorul nota:

«După ce mi-a dat asigurări supreme, după ce mi-a jurat că nu are altă preocupare decât aceea de a da satisfacţie fiicei mele şi de a mângâia inima mea de părinte, şi-a călcat cuvântul şi şi-a necinstit obrazul într-un chip odios! A chemat, prin iunie, pe fiica mea, i-a dat o piesă unde era un rol potrivit pentru ea, a invitat-o să-l studieze, ca fiind hotărât pentru ea, când colo...în ziua repartizării, fiica mea s-a pomenit că rolul a fost atribuit alteia, iar directorul Rebreanu a trecut pe lângă ea fără nici o explicaţie! M-am gândit mult că această durere mi-a fost trimisă de Dumnezeu pentru păcatele mele. Am sângerat în taină şi am pomenit pe nevrednicul Liviu Rebreanu la Sfânta Proscomidie, între cei „ce ne urăsc pe noi”.

Aştept ca Dumnezeu, care mi-a hotărât să fiu preot - deci să nu port sabie şi să nu pot să mă bat în duel - să se lupte pentru mine şi să mă înveţe la ce este bună răbdarea în numele Lui şi cât adevăr stă în porunca şi în declaraţia Lui... A mea e răzbunarea! În Rita-Crăita, fiica mea va avea putinţa să dea o mlădioasă expresie puterilor ei de comediană. Aştept şi mă rog lui Dumnezeu. El are grijă de prietenii mei?».

Speranţele lui Galaction s-au risipit când a aflat că piesa a fost respinsă de Comitetul de lectură al Teatrului Naţional.

In ziua de 28 martie 1942 scria:

«Cred că avem de-a face cu o intrigă, cu o nedreptate, cu ceva ascuns şi viclean, care îşi va primi pedeapsa mai târziu».

Din Comitetul de lectură făceau parte Liviu Rebreanu, Nicolae Herescu, Ionel Teodoreanu, Dem. Teodorescu, Corneliu Moldoveanu şi actorul Pop Marţian. De la Herescu şi Teodoreanu nu avea «nici o pretenţie», deoarece erau nişte “figurine depărtate şi ipocrit amabile”; Corneliu Moldoveanu «este o javră arhaică, o lichea franco-filă, care m-a defăimat adeseori prin ziarele care apăreau în Iaşii exilului, prin anii 1917-1918», Liviu Rebreanu «este omul fără nici o altă demnitate şi tărie decât talentul său epic». Galaction se mira de atitudinea lui Dem. Teodorescu: «Acest confrate este un om de duh, un strălucit ziarist şi o forţă intelectuală», dar care nu i-a dat nici un semn de viaţă, precum şi de actorul Pop Marţian care a citit «magistral» textul piesei, trimetându-i «în taină» felicitări.

Galaction îl văzuse înainte de verdict pe directorul Rebreanu: «Unsuros, dezolat, gata să moară pentru mine şi pentru fiica mea». I-a dat de înţeles că piesa ar putea fi respinsă, deoarece este «o apologie a ţiganilor şi, dacă piesa are succes, ungurii de la Budapesta, care nu ne scot din ţigani, or să izbucnească triumfători: Iată, dreptatea noastră a ieşit la lumină. Bucureştenii aplaudă această apologie a ţiganilor ! Vocea sângelui !». Galaction i-a replicat: «Tu ştii că eu am scris piesa asta numai pentru fiica mea Elena Galaction... N-am nici o ambiţie de autor dramatic !...Respingeţi Riţa-Crăiţa, dar daţi fiicei mele alt rol să-l interpreteze!»

Scriitorul era convins că fiica sa avea talent, dar era boicotată de directorii de teatru. La 13 februarie 1943 scria că Elena a trecut «prin ceasuri triste», temându-se că rolul ei în piesa Anna Christie va fi oferit altei actriţe:

«Poate că a fost numai o alarmă, am simţit din nou, în mine, tot amarul nedreptăţii care se face bietului meu copil.

O, Liviu Rebreanu, tu Soare Z. Soare şi voi toţi duşmanii copilului meu, veţi răspunde, într-o zi, înaintea Stăpânului meu, de toate suspinele mele!».

Alarma s-a dovedit a fi neîntemeiată, deoarece Elena Galaction a fost distribuită în rolul dorit. Cu câteva ceasuri înainte de premieră, Gala Galaction nota, la 17 mai 1943, că s-a rugat în biserică, cerând «cu genunchii pe lespezi, Stăpânului Euharistic, ajutorul cel mai presus de fire şi favoarea-i divină pentru fiica mea care se pregătea să-şi înfrunte soarta. Sunt poate zece ani de când bietul copil aşteaptă ziua biruinţei definitive, închisă de jur-împrejur de conjuraţia puterilor negre. O cabală infamă, o conspiraţie de vânduţi şi de vândute au ţinut-o mereu departe de rolurile cele mari care ar fi consacrat-o de multă vreme. Toţi directorii de teatru, de zece ani încoace, prizonieri intrigilor, geloziilor şi favoritismului, au exclus-o sistematic pe fiica mea de la lumina rampei».”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro