Ion Cristoiu: Şi în exil, ruşii tot imperialişti rămîn

Cartea lui Lilian Zamfiroiu Relaţii diplomatice româno-italiene. 1918-1920, apărută în 2011 la editura Tritonic, se ocupă, după cum şi era de aşteptat, de dificultăţile ridicate în faţa României la Conferinţa de Pace de la Paris.
Cea mai cunoscută rămîne campania dusă de Budapesta împotriva Tratatului de Pace cu Ungaria, mai precis, împotriva consacrării juridice a Unirii Transilvaniei cu România.
Şovăielile marilor Puteri de a ne da Transilvania par justificate prin raportare la lobby-ul de care sunt capabili ungurii chiar şi azi.

Mai puţin cunoscută e însă dificultatea întîmpinată de România în privinţa Tratatului care recunoştea unirea Basarabiei cu Patria Mamă.
În 1918, cînd au loc tratativele pentru semnarea Tratatului, Rusia era deja URSS.
La Moscova se instalase o Putere care-şi asumase, prin Program, dărîmarea capitalismului mondial pentru a ridica pe ruinele acestuia dictatura proletariatului mondial.

Semnarea Tratatului de către Marile Puteri părea o simplă formalitate.
Rusia bolşevică se rupsese de restul Lumii.
Rusia bolşevică era duşmanul ameninţător al Marilor Puteri.
România se număra printre ţările din linia întîi a frontului de apărare faţă de Revoluţia Mondială, pe cale de a se naşte la Moscova.
Şi, cu toate acestea, semnarea Tratatului s-a dovedit destul de complicată.

La 1 februarie 1919, premierul Ion I.C. Brătianu a prezentat documentul România în faţa Conferinţei de Pace. Revendicările sale teritoriale. Pretenţiile ţării noastre au fost trimise unei Comisii teritoriale, alcătuită din reprezentanţi ai Franţei, SUA, Anglia, Italia.
La 11 martie 1919, Comisia recomandă Consiliului Miniştrilor recunoaşterea noi realităţi istorice.
Cu toate acestea, semnarea Tratatului prin care se recunoştea Unirea Basarabiei cu România a fost tărăgănată pînă la 28 octombrie 1920; un an şi jumătate, aşadar.

Motivele tergiversării nu trebuie căutate în îndărătnicia Sovietelor.
Desigur, Consiliul Suprem a condiţionat semnarea Tratatului şi de clarificarea raporturilor României cu Guvernul bolşevic.
Moscova refuză însă reglementarea chestiunii litigioase în cadrul Conferinţei de Pace.

Principalul motiv al omisiunii îl reprezintă lobbyul făcut de ruşii albi din exil, duşmani ai Sovietelor, în chestiunea Basarabiei.
Mai întîi secretarul de Stat al SUA, Robert Lansing, a cerut să fie consultat şi Guvernul alb al lui Kolceak din exil.
S-au vîrît pe fir apoi emigranţii ruşi de la Paris.
Desigur, între timp, Puterea bolşevică se consolidase.
Conţii şi contesele fuseseră izgoniţi şi izgonite din Rusia.
Trăgeau mîţa de coadă pe la Paris.
Contesele spălau rufe cu mîna, iar conţii călăreau acrobatic în arena Circului.
Cu toate acestea, duşmanii de moarte ai bolşevicilor împărtăşeau în chestiunea Basarabiei aceeaşi poziţie ca şi bolşevicii:
Basarabia e pămînt rusesc.
Excelentă dovadă că ruşii rămîn ruşi indiferent de politica pe care o fac.

Şi dacă atunci, în 1920, elita rusească, deşi muritoare de foame în exil, alungată din ţară, se bătea pentru ca o bucată mică din imensul teritoriu să nu fie înstrăinată, ce să mai spunem de elita de azi, parvenită la Putere şi la bogăţie în Rusia zisă şi capitalistă?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro