Ion Cristoiu: Spiru Haret - strălucitul exemplu al unui ministru care a avut un Proiect

1. Era pe vremea cînd făceam la un post tv, în fiecare duminică, Interviurile lui Ion Cristoiu. Într-una din ediţiile emisiunii l-am avut invitat pe Remus Pricopie, ministru al Educaţiei în Guvernul Victor Ponta, din decembrie 2012 pînă în decembrie 2014. După interviu, mi-am notat următoarele gînduri:

La emisiunea de duminică, Interviurile lui Ion Cristoiu, ministrul Educaţiei Naţionale, Remus Pricopie, îmi făgăduieşte (profitînd de pauza de publicitate) cele 12 volume din opera lui Spiru Haret, scoase de SNSPA al cărei rector a fost pînă la asumarea postului de demnitar.

Facem schimb de telefoane şi de promisiuni că mă va căuta la Bibliotecă.

Azi, pe la 18.30 îşi face apariţia într-o maşină cu şofer şi-mi dă cele 12 volume, plus o Istorie a Instituţiilor de învăţămînt scoasă de un străin.

De Spiru Haret mă leagă faptul c-a fost prezent la inaugurarea corpului de şcoală din Găgeşti, unde am consumat cele 7 clase zise şi elementare.

Cărînd cărţile în BAR, pentru a le pune deoparte, ca să le iau mîine, cînd voi avea un bagaj mai lejer, mă gîndesc ce poate însemna pentru domeniul administrat un politician binecuvîntat de ţelul îndeplinirii unui Proiect de amploare.

Spiru Haret a avut drept Proiect Reformarea Învăţămîntului Românesc.

Desigur, continuitatea ca ministru al Instrucţiunii (de trei ori) i-a dat posibilitatea de a-şi duce pînă la capăt Proiectul.

Putea fi însă şi toată viaţa ministru. În absenţa unui Proiect, Spiru Haret ar fi îngroşat numărul demnitarilor simpli trecători prin Istoria României.

Exemplul lui Spiru Haret mă îndeamnă să transcriu, în fine, unele gînduri despre condiţia de ministru postdecembrist.

De fiecare dată cînd am avut drept interlocutor un ministru, am căutat să pipăi – pentru mine însumi – dacă ministrul respectiv are o radiografie a situaţiei din domeniul pe care-l păstoreşte, cu realizări, nerealizări, puncte bune şi puncte slabe şi, îndeosebi, dacă, prin raportare la situaţia din domeniul său, are un Proiect.

Vizînd fie ansamblul domeniului, fie doar unele domenii.

Proiectul lui Daniel Funeriu a constat în introducerea exigenţei europene în învăţămîntul românesc.

N-a putut să-l ducă pînă la capăt, pentru că mandatul i-a fost limitat în timp.

Remus Pricopie a preluat acest Proiect.

În emisiune, ministrul îmi face o declaraţie aparent şocantă:

O mare promovabilitate la examenele naţionale e un semnal de alarmă.

Da, pentru că un procent de promovabilitate peste media europeană destăinuie o slabă exigenţă la  examenele naţionale.

Deşi în emisiune am rămas la această afirmaţie a ministrului, totuşi, chestiunea merită mai multe notiţe.

Una ar fi cea potrivit căreia examenul de Bacalaureat nu e numai un filtru pentru ca în maturitate să nu treacă analfabeţii, dar şi un moment de viitor, care-i poate face pe elevi să înveţe pentru a-l trece.

Cu toţii sîntem recunoscători la maturitate profesorilor care au manifestat existenţa la disciplina lor. La vremea copilăriei şi adolescenţei muream după profesorii de treabă, pentru orele cărora nu trebuia să învăţăm şi-i uram pe cei aspri.

Abia la maturitate, cînd ai nevoie de cunoştinţele din şcoală, conştientizezi cît de bun a fost profesorul rău.

2. Suntem în ianuarie 1913.

Tensiunea dintre România şi Bulgaria creşte de la o zi la alta.

În memoriile sale, tipărite sub titlul „Patru decenii în serviciul Casei Regale a României“, Eugeniu Buhman transcrie efectele surprinzătoare ale acestei tensiuni în rîndurile populaţiei băştinase:

„Pentru a da o imagine de starea nervoasă a populaţiei noastre din acele zile, e destul să pomenesc de diversele ştiri publicate în ziare, mai ales în cele din Moldova, despre zborul unor avioane care se văd noaptea cu farurile aprinse străbătînd unele regiuni. Cum aceste ştiri au persistat să apară, s-au făcut oarecare observaţiuni şi s-a dovedit că avionul luminos nu era decît planeta Venus ce are în această lună o deosebită luminozitate“.

De observat că nici ziarele nu sunt mai breze decît bravii locuitori ai ţinuturilor moldoveneşti.

3. Mă amuză gestul prin care România Mică îşi proclamă neutralitatea, în 1875, cînd debutează războiul ruso-turc.

Mă amuză, deoarece aşa s-a întîmplat şi în 1914 şi în 1939.

România (Mică sau Mare) stă pe margine, aşteptînd să vadă înspre ce tabără se înclină balanţa.

4. Am stat de vorbă la o cafea, nu demult, cu un senator PNL dintr-un judeţ al ţării. Nu-i dau numele pentru a nu-i face probleme cu conducerea PNL, ostilă oricărei relaţii a Liberalilor cu subsemnatul.

Interlocutorul meu a făcut rost de un fond european pentru reabilitarea conacelor din judeţ.

Îmi povesteşte, apoi, despre aceste conace, mărturii ale boierilor din partea locului, unele concepute de arhitecţi celebri, lăsate în paragină de ani întregi.

Ca de obicei, o idee a altuia mă face să scapăr şi să iau foc.

Da, îi zic, un motiv de complex de inferioritate al nostru faţă de Occident e absenţa unei boierimi care să fi construit ceva menit a rămîne după ei.

Noi însă am avut o aristocraţie specifică. Nu conţi, nu contese, nu marchizi, dar în privinţa averii în stare să concureze cu aristocraţii din Europa zisă şi luminată.

O dovedesc nu doar conacele, dar şi clădirile vechi din Bucureşti.

N-ar strica o campanie naţională de redescoperire a moştenirii burghezo-moşiereşti.

Aceasta, deoarece, istoriografia noastră, forţoasă în anii comunismului, a cercetat doar trecutul de luptă al clasei muncitoare.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro