ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Condamnat la spînzurătoare în 1917 şi salvat de Marea Unire, Zaharie Muntean din Consiliului Dirigent al Transilvaniei s-a stins într-o sărăcie cruntă, în 1972

Ales delegat la Alba Iulia, pe aceeaşi listă cu Iuliu Maniu

Biograful acestui fiu de ţărani, profesorul Ioan Pleşa din Alba Iulia, arată că Zaharie Muntean era dotat cu o memorie prodigioasă şi cu o înclinaţie spre a învăţa foarte repede limbile străine. Educat într-o epocă în care se manifestau puternic ecourile  mişcării memorandiste, s-a bucurat de aprecierea oamenilor de cultură ardeleni din generaţia naţionaliştilor mai vîrstnici, precum Octavian Tăslăuan, Ion Agîrbiceanu şi Gheorghe Pop de Băseşti, intrînd în Cenaclul scriitorilor de la „Luceafărul”, după care, ca tînăr avocat, s-a stabilit la Alba Iulia, în 1908, cînd locuia pe strada Trandafirilor nr.14, adresă a viitorului său socru, memorandistul Rubin Patiţia.

Peste doi ani, la 1 mai 1910, pe cînd era doar candidat de avocat sa- căsătorit cu Elena, fiica acestuia, la biserica ortodoxă Buna Vestire din centrul oraşului, parohie păstorită de protopopul Nicolae Ivan (viitorul episcop al Clujului, Vadului şi Feleacului). Locuind cu soţia în casele socrului, a fost puternic influenţat de contactul permanent cu memorandistul Patiţia, luptător pentru drepturile naţionale ale românilor,  intrînd şi în viaţa culturală militantă a ASTREI, astfel încît în 1913 a fost ales în conducerea Despărţămîntului Alba Iulia.

Zaharie Muntean a fost arestat în 1915, sub acuzaţia gravă de spionaj. Actul de acuzare arăta că alături de un grup de români a strîns date privind lucrările genistice de apărare de pe malul Mureşului, trimise peste Carpaţi în România, în perspectiva posibilă a intrării acesteia în război împotriva Puterilor Axei. Pentru această acţiune, grupul de români a fost condamnat în februarie 1917, după aproape doi ani de proces. Nouă dintre ei, printre care şi Zaharie Muntean au fost sortiţi la „moarte prin ştreang”. Dar execuţia a fost amînată şi condamnaţii au scăpat, graţie Unirii. În 4 noiembrie 1918, Zaharie Muntean a fost ales în Consiliul Naţional Român din Alba Iulia, alături de care se fotografiază (în fotografia de deschidere a acestui articol e primul din dreapta, din rîndul de sus).

Episodul a fost consemnat în fişa personală de la Securitate a lui Zaharie Muntean, în care se arartă că în 1915 a fost arestat alături de alţi 23 intelectuali români din Ardeal „pentru spiritul naţionalist pe care îl propagau în rîndurile populaţiei româneşti”, fiind “condamnat la moarte de Curtea Marţială a Diviziei a V-a din Cluj”, dar că executarea sentinţei a fost amînată, fiind în cele din urmă eliberat în 1918.

În pregătirea Unirii, despre care dosarele Securităţii nu spun nimic, Zaharie Muntean a fost extrem de activ, fiind secretar al şedinţelor Consiliului Naţional Român din Alba Iulia între 10-16 noiembrie şi membru al comisiei militare, iar după 16 noiembrie, degrevat de aceste sarcini, s-a consacrat exclusiv editării ziarului „Alba Iulia”, organul de presă al proclamării unităţii naţionale, apărut două săptămîni mai tîrziu.

Cercul electoral Vinţu de Jos din locurile natale l-a ales pe Zaharie Muntean drept delegat cu credenţional la Marea Unire pe 22 noiembrie, pe aceeaşi listă cu Iuliu Maniu, iar după 1 decembrie 1918 a fost desemnat drept membru în Marele Sfat Naţional Român de la Sibiu şi al Consiliului Dirigent, unde a fost secretar general al Resortului Financiar şi, mai apoi, consilier special al Transilvaniei pe lîngă Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Bucureşti. A făcut astfel parte din primul guvern de după Unire. Ca publicist, a colaborat pînă în preajma începutului primului război mondial la „Românul” din Arad, condus de Vasile Goldiş, apoi la „Luceafărul” şi, în perioada interbelică, la revista „Societatea de mîine” din Cluj, înfiinţată de socialistul Tiron Albani, fost membru în Consiliul Naţional Român Central de la Alba Iulia, pe care Zaharie Muntean îl cunoscuse în zilele Marii Uniri.

În anii interbelici, deşi Zaharie Muntean părea menit unei cariere parlamentare, nu a avut succes în aceasta, neavînd „instinct politic”. A candidat de trei ori pe listele averescane şi o dată pe lista Partidului Naţional Agrar al lui Goga, fără succes. După numirea sa în 1920 de către Averescu drept secretar general la Secţia Financiară a Comisiei de Unificare de la Cluj, care a funcţionat timp de 6 luni, i-a rămas fidel acestuia pînă în 1935, cînd a trecut la formaţiunea politică condusă de prietenul său vechi, Octavian Goga. Fidelitatea nu era un criteriu al izbînzii nici atunci în politică, astfel că în acei ani Zaharie Muntean s-a remarcat mai ales în activismul său pe plan local, ca preşedinte al Reuniunii Meseriaşilor Români din Alba Iulia, membru al Comitetului anti-revizionist din oraş şi, în mai multe legislaturi, ca membru ales în Consiliul Judeţean Alba.

După cum arată profesorul Pleşa, biograful citat, „după o activitate atît de îndelungată, de variată şi de benefică pentru românii de pretutindeni, societatea românească ar fi trebuit să-i fie recunoscătoare şi să-l aşeze între fruntaşii mişcării naţionale româneşti”, dar odată cu instaurarea regimului „democrat-popular”, lucrurile s-au petrecut cu totul pe dos: ”luptătorii români pentru libertate naţională şi unitate statală au fost consideraţi reacţionari şi criminali, urmărindu-se lichidarea lor fizică şi morală. Prin acest calvar a trecut şi avocatul dr. Zaharia Muntean, împreună cu soţia sa Elena, care în perioada 1950-1964, au fost forţaţi să-şi părăsească locuinţa şi să plece pe alte meleaguri, doar cu geamantanele în mîini şi cu o slabă speranţă de vieţuire. Nu cunoaştem nici locul de deportare a lor, nici cum au supravieţuit şi nici cînd li s-a dat dreptul să se întoarcă la casa lor”.

După ani de deportare, a fost urmărit de Securitate pînă la moarte, la 91 de ani

În dosarele Securităţii nu există date clare privind o perioadă de stabilire a domiciliului obligatoriu a soţilor Muntean. Deşi Zaharie Muntean nu era membru P.N.Ţ., la comemorarea a zece ani de la Marea Unire s-a aflat în comitetul de organizare a festivităţilor, alături de Iuliu Maniu. Acest fapt i-a făcut pe securişti, după instalarea regimului comunist, să-l urmărească multă vreme ca „suspect pe linia P.N.Ţ”., ceea ce nu corespundea adevărului. Dosarul de urmărire informativă i-a fost deschis în 9 martie 1951, printr-o fişă personală întocmită de Serviciul 324, de la D.R.S.S. Hunedoara. În fişa de securitate se aminteşte că la Alba Iulia la 1 decembrie 1918 a fost „delegat al cercului electoral Vinţu de Jos”, iar între 1918-1920 deputat din partea Partidului Naţional Român” (calitatea de „deputat” în timpul regimului burghez, fiind în sine incriminantă pentru Securitate); între 1935-1936 a fost membru al „partidului fascist al lui Octavian Goga”, iar în 1936: s-a retras din activitatea politică şi din avocatură pentru că „suferea de surzenie”, ocupîndu-se „cu viticultura şi cultivarea pămîntului”, dar se afirma că între 1938 şi 1947 a figurat ca „membru P.N.Ţ.”.  

O primă menţiune a lui în actele poliţiei secrete după 6 martie 1945 arată că, Zaharie Muntean fusese încadrat între „duşmanii poporului”: la 4 mai 1945, Serviciul Poliţiei de Siguranţă din Inspectoratul Cluj a trimis Societăţii Vînătorilor „Mureş” din Alba Iulia un răspuns la cererea de avizare a membrilor societăţii, în care i se refuza avizul lui ”Munteanu Zaharie, fost preşedinte al Partidului fascist Goga-Cuza”. Ca urmare a adresei, avocatului Muntean i-a fost retras permisul de vînătoare. Despre „starea lui socială”, Securitatea nota că acesta „a primit ca zestre o frumoasă avere, pe care a mărit-o considerabil”, dar că toată averea „este trecută pe numele soţiei”.

Se mai arată în documentele Securităţii că „după 23 august 1944 nu ne-a fost semnalat ca avînd manifestări politice făţişe, trăind foarte retras de orice cunoştinţe din trecut [...]. Este pătruns şi în prezent de un profund sentiment naţionalist şi ură neîmpăcată împotriva naţionalităţilor conlocuitoare, cît şi a actualului guvern”. La momentul în care i se întocmea aceaslă fişă, Zaharie Muntean avea 70 de ani. Pentru că era bătrîn şi nu se remarcase în viaţa politică interbelică, ofiţerul operativ care întocmise fişa a socotit că „nu prezintă pericol pentru Securitatea Poporului, fapt pentru care propunem lăsarea lui în stare de libertate, la domiciliu”. 

Situaţia lui Zaharia Muntean se schimba însă radical şapte ani mai tîrziu, nemaiavînd parte de linişte. Pe 25 iulie 1958, s-a făcut o „cerere la cartotecă” de către Secţia Raională Alba Iulia către Secţia „C” din Direcţiunea Regională de Securitate Hunedoara, pentru „a i se lămuri situaţia”. Era perioada în care Securitatea declanşase, din dispoziţia „conducerii superioare de partid” a doua mare ofensivă împotriva „duşmanilor de clasă”, de data aceasta „împotriva rămăşiţelor burghezo-moşiereşti”, între care a fost numărat şi Zaharie Muntean, aflat la   vîrsta de 77 de ani. Scurtă vreme mai tîrziu, pe 22 septembrie 1958, s-a luat o hotărîre de luare a lui „în evidenţa operativă a problemei P.N.Ţ.” Domicilia la această dată în Alba Iulia, la vechea sa adresă din strada Trandafirilor.

În 4 ianuarie 1961 a fost trecut ”în evidenţa operativă activă a problemei P.N.Ţ.”, Zaharie Muntean fiind considerat fost „deputat al Partidului Naţional Român (socotit „manist”) şi membru ţărănist vreme de un deceniu, ”din 1938” (cînd de fapt partidul era dizolvat) şi pînă în 1947. A urmat o urmărire informativă intensă a sa, deşi trecuse de 80 de ani. În primele luni din 1967, veteranul Marii Uniri de la Alba Iulia a fost urmărit periodic de locotenentul Ilincuţa, prin agentul său „Albeanu Ioan” care-l vizita „sub pretextul că se interesează de istoria românilor din Transilvania, pentru ca astfel să poată discuta cu elementul probleme privind evenimentele interne şi externe la ordine zile”. Materialul informativ rezultat este însă „foarte slab”: Zaharie Muntean nu discută decît de pensia lui foarte mică, din care se întreţine cu greu, de lipsa resurselor materiale, scumpete şi alte asemenea.

O altă notă informativă a agentului „Albeanu Ioan” din 23 februarie 1967 dată în faţa locotenentului Ilincuţa arată că acesta s-a dus acasă la Zaharie Muntean „sub pretextul că aş întreba dacă are cumva să-mi împrumute Istoria românilor din Transilvania”. Aşa primise sarcină de la ofiţer, „pentru ca astfel să poată discuta cu elementul probleme privind evenimentele interne şi externe la ordinea zilei”. A reuşit să intre în casă, unde Zaharie Muntean se afla „bolnav de vreo 3 săptămîni la pat şi acum dormea”, aşa că a plecat. Informatorul remarcase (şi a raportat) că soţii Muntean trăiau într-o mare mizerie: „O sărăcie de nedescris. El este pe un pat de fier, un fel de pat ca pentru copii, pijamalele pe el toate rupte se văd pe sub plapumă, dezordine peste tot, casa arată ca o ruină”.

Lui Zaharie Muntean îi era frică să-şi amintească pînă şi de Unire

De la acest „duşman de clasă” nu mai era nimic de aşteptat, astfel că la 7 aprilie 1967 se ia hotărîrea „de trecere în evidenţa pasivă a problemei P.N.Ţ. a lui Zaharie Muntean, la propunerea lt. Ilincuţa, întrucît „este bolnav, tot timpul petrecîndu-l în pat, nu întreţine relaţii cu alte persoane şi nici nu este vizitat de nimeni”.

Totuşi. bătrînul nu a fost lăsat definitiv în pace. Agentul „Albeanu” mai primeşte încă o misiune, aceea de a sonda, în condiţiile în care Securitatea se implicase activ în pregătirea aniversării semicentenarului Unirii la Alba Iulia, care este „opinia” lui Zaharie Muntean cu privire la eveniment. La 21 septembrie 1967, o notă a agentului „Albeanu” către locotenentul Ilincuţa arăta că informatorul Securităţii s-a dus la Zaharie Muntean acasă, „sub pretext de a-l întreba dacă are cunoştinţă despre toate lucrurile frumoase ce se pregătesc pentru marea sărbătoare de la 1 decembrie 1968, atît în Cetate, cît şi în întreg oraşul, mai cu seamă între blocurile de după cetate şi faţa catedralei”, dar afirmă că nu l-a găsit. Nota ofiţerului operativ arată că „agentul a primit ca sarcină de a-l vizita pe numitul Muntean Zaharie şi a discuta în legătură cu pregătirile serbării din 1968, pentru a stabili ce comentează acesta”.

Coincidenţă sau nu, profesoru Ioan Pleşa, biograful lui Zaharie Muntean, scria la o comemorare a acestuia, cu cîţiva ani în urmă, cele ce urmează: ”Personal, am aflat că avocatul dr. Zaharie Muntean trăieşte încă în Alba Iulia, în casele socrilor săi, aproape dărăpănate, doar în anul 1967. Cu intenţia de a-i lua un interviu despre evenimentele anului 1918, de la care în anul următor se împlineau 50 de ani, am îndrăznit să-l caut în mizerabila lui locuinţă. Am găsit înlăuntru doi oameni speriaţi de moarte faţă de orice persoană străină, atenţi să nu scape vreo vorbă de la care să li se tragă iarăşi răul, bolnavi în ultimul hal şi fără nici un sprijin material. Evident interviul nu s-a putut realiza, din simplul motiv că rememorarea măreţei înfăptuiri istorice de la 1 Decembrie 1918 era socotită de interlocutor ca o posibilitatea a reîntoarcerii răului. Foarte curînd, la 27 decembrie 1969, Elena Muntean va părăsi această lume nedreaptă, lăsîndu-şi soţul singur, să se mai chinuie încă doi ani. La 10 februarie 1972, în vîrstă de 91 de ani, se va stinge şi polivalentul bărbat adoptat de oraşul Marii Uniri, într-un dureros anonimat”.

Soartă pe care cei puţini făuritori ai Marii Uniri care au supravieţuit represiunii comuniste au împărtăşit-o, cu puţine excepţii, aidoma lui Zaharie Muntean, tocmai în anii în care Securitatea, „braţul înarmat” al Partidului, atîrna Tricolorul pe ruinele lagărelor din anii ’50, pe care tot ea le umpluse cu sute de mii de „duşmani de clasă”, în primele rînduri ale cărora s-au aflat bărbaţii politici ai „generaţiei de aur” a Unirii.