ISTORIA FĂRĂ PERDEA, Marius Oprea / De ce n-am putut face nimic? Păcatul părinţilor, căzut asupra copiilor: crimele comunismului şi moştenirea vinovăţiei

De ce n-am putut face nimic?

În mod esenţial, lucrurile au rămas neschimbate. Mitinguri de stradă, rezoluţii şi petiţii nu au avut decît efecte limitate: aprobarea unei legi prin care se acordă compensaţii foştilor deţinuţi politici, mai nou şi urmaşilor lor (o pensie calculată în funcţie de numărul anilor de închisoare, care nu depăşeşte decît cu puţin echivalentul a o sută de euro pentru un an de închisoare, şi locuri de veci pe gratis). Mult mai tîrziu, în 1999, promulgarea unei legi care se definea drept una de deconspirare a Securităţii „ca poliţie politică“ a reprezentat un succes minor. Prompt amputată pînă la a nu mai fi recunoscută nici de propriul ei iniţiator, fostul deţinut politic Constantin Ticu Dumitrescu şi, mai ales, administrată de persoane care s-au făcut ele însele instrumente ale moştenitorilor Securităţii, aşa cum a relevat ”cazul Petrov”, adică ascunderea dosarului de informator al lui Traian Băsescu, legea a rămas departe de scopul său. Abia de Anul Nou, în 2022, serviciile secrete au cedat şi ultima parte din arhivele Securităţii, pe care le-au ”triat“ în prealabil, vreme de 33 de ani.

Alte acţiuni propriu-zise de deconspirare a făptuitorilor unor crime şi abuzuri s-au întîmplat doar în paginile ziarelor, în lucrări ştiinţifice şi în memorii ale supravieţuitorilor regimului concentraţionar comunist şi, uneori, dar din ce în ce mai rar odată cu trecerea anilor, în emisiuni de televiziune. Condamnarea oficială, la 18 decembrie 2006, de către preşedintele României, Traian Băsescu, a regimului comunist drept ilegitim şi criminal, de la tribuna Parlamentului României, şi crearea în decembrie 2005, la iniţiativa prim-ministrului Călin Popescu Tăriceanu, a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, al cărui preşedinte-fondator am fost, reprezintă alte succese parţiale.

Cu toate acestea, este evident că, după 33 ani de la căderea comunismului, nimic nu s-a schimbat în mod esenţial. Nici măcar un ofiţer din Securitate, fosta poliţie politică comunistă, nu a fost trimis în judecată, nici un activist al partidului nu a răspuns penal sau prin pierderea rangului de demnitar, pe care mulţi dintre ei l-au ocupat după 1989, pentru faptele din trecut, pentru crimele şi abuzurile pe care le-au comis, ordonat sau inspirat. Au ispăşit, pentru abuzurile lor criminale, mai uşor de dovedit şi de încadrat juridic, doi comandanţi din sistemul penitenciar, Vişinescu şi Ficior – şi cu asta ”procesul comunismului” s-a încheiat.

Ca urmare a celor de mai sus, sînt nevoit să pun un diagnostic necruţător. Procurorii nu au făcut mai nimic, în lipsa unei voinţe politice, manifestată prin legi şi dispoziţii care să urnească în această direcţie imensul aparat birocratic al justiţiei. Vinovaţii îşi încasează liniştiţi pensiile, fireşte, mult mai mari decît acelea ale victimelor lor. Chiar şi morţi, ei au loc de veci în cimitire militare şi parte de onoruri, în incinte protejate de graduri, iar pînă atunci sînt trataţi cu grijă în clinicile Ministerului Administraţiei şi Internelor. Au, mai nou, şi monument – tocmai la Piteşti, oraşul în care a funcţionat temniţa ”reeducării”.

Uneori au şi dileme, precum un general magistrat, Şerbănoiu, cu care am stat de vorbă mai demult, la începutul anilor ‘90. El a fost preşedinte al multora dintre instanţele de judecată militare, care au condamnat la milenii de închisoare numeroase „loturi“ de deţinuţi politici. După 1989, a fost numit director în Ministerul Justiţiei şi a avut în sarcină, între altele, eliberarea de acte doveditoare pentru foştii deţinuţi politici, în vederea stabilirii pensiilor acordate acestora cu zgîrcenie de către autorităţi. „Ce ţi-e şi cu lumea, domnule!“, se mira sincer, într-o bună zi, bătrînul magistrat. „Eu i-am băgat la închisoare, şi-acum tot eu le dau adeverinţe, ca să dovedesc asta!“

O lume nouă, cu năravuri vechi

Faţă de celelalte regimuri totalitare comuniste din ţările-satelit ale fostei Uniuni Sovietice, în România comunismul a avut o notă particulară, constînd într-o mixtură între stalinism şi modelul comunismului asiatic, marcat de o centralizare excesivă, cultul personalităţii, absenţa oricăror reforme, ceea ce a dus la degradarea continuă a vieţii, şi, nu în ultimul rînd, o politică represivă accentuată. Comunismul românesc a basculat între sălbăticie excesivă şi dezorganizare balcanică.

Dar ceea ce la finele anilor ‘80 în alte state fost comuniste, inclusiv în fosta Uniune Sovietică, se consumase deja, anume instaurarea unui „comunism cu faţă umană“, în România a început abia odată cu prăbuşirea regimului Ceauşescu. După 1989, a început un proces de „privatizare a comunismului“, în urma căruia, deşi au renunţat la componenta ideologică, foştii comunişti, asistaţi de ofiţerii poliţiei politice a fostului regim, precum şi de aceeaşi armată de miliţieni şi magistraţi au reuşit să-şi consolideze poziţii economice şi să aibă un greu cuvînt de spus în politica internă a României.

Ţara a rămas şi astăzi, la 33 de ani de la căderea comunismului, a lor: a activiştilor şi a comuniştilor – prin urmaşii lor, fii, fiice, nepoţi, care au preluat ştafeta şi au rămas ”la butoane”, graţie continuităţii birocratice. O continuitate care face, de pildă, din fiul unui securist şi alţii ca el, un candidat sigur la Academia SRI. Am avut parte de un trist exemplu: un fost angajat la un ziar din Braşov al cărui redactor şef eran, m-a întrebat dacă e cazul să-şi depună dosarul, pentru a intra în SRI. L-am încurajat. Foarte inteligent, stăpînind excelent trei limbi străine, şef de promoţie la un liceu bun în oraş, a picat examenul. Ceea ce mi-a povestit apoi mi-a întărit convingerea: i s-a dat de înţeles că singura lui problemă e ”dosarul”: părinţii săi erau simpli muncitori, fără nicio conexiune cu ”sistemul”.  

Singurele lucruri la care a renunţat noua elită, care a preluat ”în antrepriză” România, umplînd ”vidul de putere”, sînt partidul unic, interminabilele şedinţe ideologice şi monopolul asupra informaţiei. Dar nimeni nu a plătit pînă acum vreun preţ pentru crimele şi atrocităţile comise înainte de 1989, deşi dovezile în legătură cu ele sînt nenumărate. Le găsesc, an de an, inclusiv în morminte care rămîn fără cruce. În România nu sînt bani, instrumentar şi specialişti pentru identificarea victimelor comunismului, iar sumele pentru descoperirea lor provin din donaţii private, nu de la stat.

Statul e captiv, în propria complicitate la crima pe care s-a clădit şi e preocupat, în primul rînd, de reproducerea prin clonare la nesfîrşit a unei clase politice care să-l conducă, după regulile vechi ale jocului. În care ceea ce contează e ”ginta şi geanta”, adică al cui eşti şi pe cine plăteşti, pentru a intra în joc. Noi, restul, sîntem ”contribuabilii” şi ”alegătorii” care asigură continuitatea acestui stat, care refuză orice idee de înnoire şi acceptare a regulilor unei ”bune guvernări”. Concept care lipseşte din doctrinele politice ale României, ţară care continuă să navigheze fără cîrmă, prin apele tulburi ale acestor vremuri. De fapt ea a şi ”eşuat”, cum afirmă chiar ”cîrmaciul” ei vremelnic, nu neapărat şi integral din vina lui.

Iohannis, Ciucă, Ciolacu, Şoşoacă şi ceilalţi ca ei – sînt exact expresia nivelului pe care l-a atins România, în plan politic, eticheta unei clase politice aflate nu în avangarda societăţii, ci înapoia ei. Fără o restartare şi reformare a clasei politice, pe baze meritrocratice, România va rămîne în acelaşi stadiu, în care cei care o cîrmuiesc sînt mai incompetenţi şi mai lipsiţi de bun simţ, decît mulţi din cei care-i aleg. În acest peisaj, să mai vorbeşti despre crimele comunismului, e deja din start lipsit de relevanţă şi chiar de semnificaţie.

Ne retrăim şi ne asumăm istoria, în mod paradoxal, doar atunci cînd alţii vor să ne-o schimbe. Prilej cu care se nasc reacţii neaşteptat de prompte, faţă de aceste tentative de furt şi falsificare – cum s-a întîmplat, recent, cu statuia, liceul şi strada din Bucureşti care poartă numele lui Mircea Vulcănescu, martir din temniţele comunismului, care şi-a ispăşit orice vină va fi avut şi care îi este imputată, prin ani de închisoare. Ceea ce arată că trăim într-o lume sănătoasă încă moral, şi capabilă de reacţie. Momentul de răscruce în România va veni însă abia atunci cînd şi politicienii ei se vor ridica la nivelul celor care-i votează.