ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: Evadare de la Periprava

Evadarea interioară a lui Mia Iovin

Teroarea din timpul anchetei şi al procesului, resimţită de un arestat politic nu luau sfîrşit odată cu condamnarea. Securitatea era omniprezentă în lagăre şi închisori, prin ”Serviciul K” de contrainformaţii penitenciare, prin care erau ”supravegheaţi informativ” atît deţinuţii, cît şi gardienii susceptibili de a pactiza cu aceştia. Mia Iovin, un deţintut politic neoprotestant de la Periprava, a scris o carte de memorii prea puţin cunoscută,  ”Istoria unui rob al lui Hristos (Viaţa fratelui Mia Iovin)”. El povesteşte că ”serviciul politic din închisori, ca şi din coloniile de muncă era pîrghia prin care Securitatea comunistă opera în mijlocul deţinuţilor. Pentru ca să-şi vîre informatori în structuri noi, trebuiau făcute schimbări administrative în formarea brigăzilor. Astfel, eu am ajuns să fiu repartizat în faimoasa brigadă a cărei brigadier fusese numit tehnicianul dentar Andreica. Era atît de vîndut slujbei de colaborator al Securităţii, încît nu numai deţinuţii îi purtau groaza, dar şi gardienii îi ştiau de frică, deoarece îi raporta şi pe ei, ca sînt prea delăsaţi în opera de reeducare a deţinuţilor, că nu sînt suficient de exigenţi.  Unii dintre noi eram şi sub controIuI Securităţii de baştină, din oraşele de unde am provenit. Asta şi pe baza a ceea ce mi-a spus judecătorul în proces, că mi-am îngreunat detenţia prin răspunsurile mele din cadrul procesului, cît şi pentru refuzul categoric de a accepta orice fel de relatii în serviciile Securităţii, în anii de dinaintea arestării mele. Acum eram în mîinile lor”. Dar Mia Iovin a reuşit să scape din această închisoare în închisoare, prin găsirea unui puternic refugiu interior, o ”evadare” despre care voi povesti în continuare.

Iovin a fost mai întîi deţinut la Gherla. Aici, ”după ce am fost scos de la Zarcă, nu am mai stat multă vreme la Gherla. Au ajuns la scadenţă poliţele mele, faţă de Biroul Special K (”contrainformaţiile peniteniciare – n.n.), copoii Securităţii înlăuntrul închisorii (cu care refuzase orice colaborare, propusă încă din timpul procesului, pentru a-şi ”uşura situaţia” – n.n.). Pe la sfîrşit de noiembrie 1963, a fost alcătuit un lot de aşa-zişi ireeducabili, care au fost condamnaţi să ajungă din nou în lagărele de muncă forţată în pragul iernii, şi anume la Periprava. Printre cei 96 de deţinuţi, am fost selecţionat şi eu. Ca urmare, a fost ordonată izolarea noastră în celula din pavilionul II. Acolo am fost puşi din nou la supliciul penibil folosit la închisoare, acela al percheziţiei corporale. Întotdeauna puteam ajunge în conflict cu unii gardieni zeloşi ai regimului comunist. Din cauza faptului că am fost socotiţi neconvertiţi ideologiei comuniste, chiar după ani grei de închisoare, probabil că percheziţia a fost ordonată să fie făcută foarte amănunţit. Primul lucru care mi-a venit în gînd a fost micuţa fotografie a celor patru copilaşi ai mei, în jurul mamei lor. Mi-am pus problema ce o să fac, dacă va fi găsită şi nu aş fi vrut s-o pierd, cu nici un chip. Am scos-o din ascunzătoarea de la cojoc şi mi-am zis că vreau să-i văd pentru ultima dată. I-am sorbit din ochi pe fiecare în parte, îndelung, ca pentru ultima dată, hotărît că în mîna caraliilor nu o voi lăsa. Am rupt-o frumuşel in două, apoi pe cele două bucăţi suprapuse le-am înjumătăţit din nou şi aşa mai departe, pînă au ajuns nişte bucăţele mici de tot. Înainte de a le arunca, aşa ca să li se piardă urma, căci percheziţia se apropia ameninţător de locul unde eram eu, am dorit să mai văd dacă a rămas vreun căpşor întreg, din numărul celor cinci. Spre uimirea mea, care a făcut ca să fiu străbătut de un fior din creştet pînă în tălpi, toate cele cinci capete au rămas intacte! Am zis: asta este o minune, şi am primit puterea şi hotărîrea să nu le arunc. Am ascuns toate bucăţelele la locul lor, în căptuşeala de la cojoc. Am considerat ca un semn dumnezeiesc acest fapt; şi dacă Domnul a făcut minunea aceasta, o va face şi pe aceea de a le păstra pînă la ajungerea acasă, la cei dragi. Cu rugăciune, m-am încredinţat Domnului”. Iar minunea s-a înfăptuit, chipurile copiilor şi al soţiei fiindu-i alături, pînă la eliberare.

Mia (Mihai) Iovin avea 33 de ani la arestare (”vîrsta lui Iisus”) şi era membru al cultului neoprotestant al Bisericii după Evanghelie. Suferind cu greu umilinţele la care a fost supus pentru că nu a cedat niciun moment şi nicăieri încercările administraţiei de a-l ”converti”, refugiul interior în rugăciune şi în gîndurile către copiii şi soţia de acasă, la care şi-a impus să creadă cu tărie că trebuie să se întoarcă i-au fost evadarea cotidiană, care l-au ajutat să supravieţuiască.

Iovin mai povesteşte una din multele ”minuni” pe care le-a trăit în lagăr: ”Dreptul la un pachet de 5 kg de alimente era absolut vital pentru mine, în starea în care eram, mai ales ca era pentru prima oară, cînd puteam să iau contact cu familia, în ultimii trei ani. Cărţile poştale erau acordate deţinuţilor merituoşi în muncă şi disciplinaţi. Ori eu, care lăsasem acasă soţia cu trei copilaşi mici şi al patrulea pe drum, ardeam de dorinţa să aflu vesti despre ei, dacă soţia a scăpat cu viaţă după a patra naştere, căci medicii i-au prezis-o a fi fatală”.

În aceste împrejurări, într-o dimineaţă ceţoasă, care împiedica desfăşurarea lor la muncă, din cauza temerilor legate de o nouă evadare (una, despre care o să povestesc mai jos, tocmai avusese loc), brigada din care făcea parte Mia Iovin a fost supusă unei percheziţii inopinante, din partea gardienilor. El era în culpă şi, dacă ar fi fost descoperit, ar fi pierdut dreptul la pachet, cu greu obţinut: avea pe sub zeghe o flanelă, obiect de îmbrăcăminte interzis de regulament. ”În ciuda supravegherii destul de stricte, aşezaţi jos pe sol, în formaţia brigăzilor pe grupe, cu ordinul să nu ne mişcăm, am reusit prin mişcări foarte încete să dezbrac zeghea şi cămaşa şi să pot da flanela jos, apoi să mă îmbrac cu cămaşa şi zeghea, fără să fi fost văzut de ochii vreunui gardian vigilent. Dar odată făcut lucrul acesta, ce era să fi făcut acum cu flanela care, chiar dacă nu era îmbracată, fiind lîngă mine, starea mea de culpă rămînea aceeasi. Frămîntarea mea era şi mai mare, pe măsură ce brigada mea şi grupa mea aveau să ajungă la rînd. Eram mîhnit, tulburat. Dar pînă să ajungă percheziţia chiar la grupa mea, ceaţa dispăruse cum ai bate din palme, ca prin farmec şi un ordin hotărît al comandantului a fost dat: Gata percheziţia, pregătirea brigăzilor şi încolonarea pentru ieşirea la punctul de lucru.

Aşa a făcut să triumfe pentru mine, într-un chip minunat, slava lui Dumnezeu. Ca o urmare a îndurării lui Dumnezeu, am ajuns să primesc şi eu prima carte poştală, pentru a scrie acasă că sînt bine, vă rog să-mi trimiteţi un pachet de 5 kg alimente. Scrisoarea am adresat-o pe numele mamei mele şi am aşteptat cu sufletul la gură, nu atît alimentele, cît vestea că soţia mea trăieşte şi este bine... Cu vreo două săptămîni mai tîrziu, întors într-o seară de la muncă, am fost chemat de gardianul însărcinat cu distribuirea pachetelor de alimente pentru deţinuţi. Gardianul ţinea pachetul ferit de ochii mei, ca să nu văd adresa expeditorului”. Totuşi, a reuşit, printre degetele groase ale acestuia, să citească numele soţiei sale şi şi-a ascuns cu greu bucuria. În lagăr, fericirea era o culpă. Ea putea fi trăită numai de cei care, asemenea lui Mia Iovin, reuşise ”evadarea interioară”. Majoritatea acestor deţinuţi sînt cei care s-au numărat printre supravieţuitori.

Gheorghe Scurtu, deţinutul ”cu sînge albastru” ca al apei

În ultimii ani, prietenul meu, jurnalistul Răzvan Gheorghe se ocupă de consemnarea mărturiilor celor ce au supravieţuit lagărelor şi închisorilor. El i-a luat un interviu lui Vasile Constantin, preşedintele AFDPR Rîmnicu Sărat, fost deţinut la Periprava, care  i-a relatat în detaliu povestea uneia dintre cele mai spectaculoase evadări din lagărele României comuniste.  Evadarea l-a avut drept protagonist în vara anului 1963 pe un fost marinar, tînărul Gheorghe Scurtu. Acesta se afla, alături de alţi 300 de deţinuţi pe bacul ”Gironde”, care sub pavilion fals francez adăpostea o parte din ”mîna de lucru” de la Periprava.  

Vasile Constantin povesteşte: ”La Periprava aveam să mă număr printre martorii spectaculoasei evadări reuşite de tînărul frontierist Gheorghe ”Gică” Scurtu. Pe atunci, în iunie 1963, eram dat disciplinar pe Bacul Gironde. Se întîmpla într-o zi de duminică, o zi a naibii de călduroasă, cînd gardianul MAI a dat ordin brigadierului deţinut să scoată brigada de frontierişti la cules de păstăi verzi de mazăre, pe un teren agricol al IAS Periprava, promiţîndu-ni-se că o parte din mazăre va intra şi în bucătăria noastră, a deţinuţilor politici care-şi trăiau calvarul pe Bacul Gironde. Zis şi făcut. După masa de dimineaţă, am ieşit pe cîmp toţi cei şaizeci de deţinuţi, cîţi avea brigada de frontierişti. Fiind tineri, am reuşit să terminăm munca pe la ora prînzului. După masă, strînsă pe punte, întreaga brigadă s-a apucat să desfacă păstăile. Scurtu – un tînăr înalt, brunet şi bine legat, care în libertate se bucurase de o mare trecere la femei – lucra la bucătăria bacului. A luat şi el parte la munca asta. În timp ce noi ne ocupam cu păstăile, militarii din garda bacului făceau baie în Dunăre, săreau de pe punte – nefiind cine ştie ce înotători, nu se îndepărtau de bac, cu atît mai mult cu cît în acea zonă curenţii sînt puternici, Dunărea avînd o lăţime de 350-400 de metri. Trebuie spus că pe Scurtu l-a ajutat foarte mult şi faptul că plutonierului lipovean i se făcuse milă de noi, din pricina zăpuşelii, şi ne lăsase să stăm dezbrăcaţi la bustul gol. Nu ne mai deosebeam de soldaţi, eram tineri ca şi ei. 

Ce-i drept, Scurtu era un băiat foarte isteţ, şi-a calculat cu precizie evadarea şi a acţionat cu dîrzenie. Prinzînd un moment favorabil, cînd santinela stătea de vorbă cu plutonierul responsabil de noi, Gică a sărit în apă. Era un înotător redutabil, experimentat, îmi povestise că fusese salvamar pe litoral. A înotat pe sub apă şi a ieşit la o depărtare de cam 40 de metri în aval. Abia în momentul acela un soldat a dat alarma, realizînd că militarii din gardă nu s-ar fi aventurat atît de departe. Neavînd timp de pierdut, Gică Scurtu şi-a umplut plămînii cu aer şi a înotat din nou pe sub apă, ieşind la o distanţă de alţi 30-40 de metri. Evident, s-a dat semnalul şi am fost băgaţi degrabă în burta bacului, claie peste grămadă ca vai de noi, chepengul a fost coborît şi i s-a pus lacăt. Era o situaţie de forţă majoră, vă daţi seama. În cala aia blestemată urma să stăm închişi următoarele trei zile, cu lături în loc de hrană şi într-o putoare de nedescris, fiindcă după evadarea lui Scurtu ne-am lins pe bot de orice mazăre, probabil au mîncat-o militarii. Chepengul avea o aerisire şi pe acolo auzeam ce se întîmpla pe punte, ce comenzi se dădeau. 

Primul lucru pe care l-au făcut militarii a fost să instaleze o ditamai mitraliera la proră şi să tragă după Scurtu, care se dusese deja mult în aval. Rafalele cauzau un zgomot asurzitor. Şi-au tras, au tras ca disperaţii, doar că nu l-au împuşcat pe evadat, care s-a tot scufundat pînă cînd a dispărut din perimetrul vizual, ci au reuşit o cu totul altă performanţă: unele gloanţe au traversat Dunărea şi au ciuruit pereţii gării din oraşul Vîlcov, pierdut de România după ꞌ44 şi aflat sub administraţia URSS. Vîlcovul se afla la doar o jumătate de kilometru de noi. În urma acestei isprăvi, dinspre malul celălalt a venit un vas militar rusesc pînă aproape de bac, un ofiţer sovietic întrebîndu-l pe plutonierul nostru de ce a deschis focul.  

- Ce se întîmplă la voi? E revoluţie? 

Fiind lipovean, plutonierul i-a răspuns în ruseşte: 

- Nu. A evadat un deţinut. 

La care ofiţerul rus a răbufnit:

- Şi voi trageţi în gara noastră pentru un deţinut evadat?! Dacă nu tace mitraliera, ordon torpilarea bacului!

Şi mitraliera a tăcut imediat, domnule, fiindcă nimeni nu era atît de nebun să se pună cu ruşii, care aveau numeroase vase militare la gurile Dunării. Dacă ar fi vrut, ne-ar fi scufundat bacul fără nici cea mai mică problemă, cu toţi cei 300 de deţinuţi politici din cală, plus gardienii şi militarii. După plecarea ruşilor, s-a anunţat la Tulcea, de unde a venit un batalion de soldaţi ca să scotocească stuful de pe malul românesc – pe cel rusesc nu se putea ajunge decît cu permisiune solicitată de la Bucureşti. După ce au răscolit kilometri de stuf, soldaţii au lăsat la apă nişte şalupe şi l-au căutat pe Scurtu cu nişte căngi, crezînd că fusese împuşcat în timpul evadării, dar n-au găsit nimic”.

Gică Scurtu îşi pierduse urma. Vasile Constantin l-a reîntîlnit după eliberare şi căderea comunismului, aflînd direct de la el detaliile evadării. ”Marinar profesionist, Scurtu a observat că pe Dunăre urca încet în amonte un remorcher cu barje. A profitat de înserare şi s-a agăţat la cîrma ultimei barje, fără să-l vadă nimeni. Ajuns la portul Ismail, şi-a dat drumul şi a înotat pînă la mal. S-a furişat într-o cherhana, de unde şi-a însuşit hainele unor pescari, şi a pornit-o spre interiorul Rusiei.

Gică îşi făcuse un plan de-a dreptul fabulos: deşi trebuia să străbată distanţe uriaşe, voia să treacă pe frontiera cu Finlanda, asta în condiţiile în care, deşi mai apropiate, celelalte graniţe presupuneau riscuri mai mari. Dacă pe hartă te uiţi şi te-ngrozeşti... vă daţi seama ce distanţă a trebuit să străbată băiatul ăsta? La un moment dat a luat cu el un cal găsit abandonat pe cîmp, a mers călare o perioadă. Cînd i-a murit calul, a păstrat o pulpă ca să aibă de mîncare. Pînă la venirea iernii a mai găsit cîte ceva comestibil pe cîmpuri. Ajuns în nord-vestul Rusiei, Gică va traversa uriaşe porţiuni îngheţate ale lacului Ladoga, cel mai mare lac al Europei. Ne putem doar închipui ce viscole şi ce friguri a tras în acele condiţii extreme. Un ţăran rus l-a găsit aproape îngheţat, cînd mai avea puţin ca să ajungă la frontiera finlandeză. I-a promis că îl va ajuta, l-a luat acasă şi i-a dat să mănînce, dar nu a uitat să anunţe şi autorităţile ruseşti, care au venit şi l-au arestat. A fost anchetat la Moscova, vreo două-trei luni, după care a fost predat românilor şi a ajuns tot la Periprava. Înţeleg că nu i-au mai dat un surplus de pedeapsă pentru evadare, fiindcă se apropia decretul din 1964, cînd şi el a fost eliberat. 

L-am reîntîlnit la Cinema Patria, l-am îmbrăţişat şi i-am zis: Gică, toată admiraţia mea pentru evadare şi tărie! Atunci am rememorat multe momente din viaţa noastră de osîndiţi, am vorbit cîte-n lună şi-n stele. Mi-a amintit că îmi trimisese vorbă, prin frizerul deţinut, cu doar cîteva zile înaintea evadării – mă punea în temă că vrea să fugă şi mă întreba dacă voiam să particip, împreună cu un alt camarad. Pînă la urmă a făcut-o singur, pentru că nici eu şi nici celălalt deţinut nu ne-am fi descurcat să înotăm atît de mult şi de repede. V-am spus, în zona aia Dunărea are o lăţime de 350-400 de metri, iar eu n-aş fi garantat că puteam să duc mai mult de 100 de metri. Dacă nu m-aş fi înecat, aş fi fost o greutate în plus pentru el. Pe de altă parte, fiind încet în apă, erau toate şansele să sfîrşesc împuşcat. Am refuzat. Pînă la urmă a acţionat pe cont propriu şi a reuşit una dintre cele mai spectaculoase evadări din Gulagul românesc. Ăsta caracter de oţel, domnule! În perioada detenţiei, reuşita evadării lui a însemnat enorm pentru moralul nostru”.

Gică Scurtu a ajuns în cele din urmă pînă în Statele Unite, după cum relata un alt prieten al său, tot marinar şi deţinut politic frontierist, Oprea Gheorghe Trache într-o carte de memorii, intitulată ”Nu-i ierta, Doamne” (editura Danubius. 2000), despre infernul trăit de el în lagăr: după eliberarea deţinuţilor politici în 1964, Gheorghe Scurtu, poreclit ”Sînge Albastru” pentru înfrăţirea lui lui undele Dunării ”s-a stabilit în Bucureşti, lucrînd ca fochist la un bloc în Bd. Magheru, alături de restaurantul ‹Unic› Mult mai tîrziu am aflat că, în 1968, a fugit în Germania Federală cu o maşină de cehi. De aici a plecat în SUA, unde trăieşte şi azi”.

Asemenea evadări din lagăr au fost posibile, pentru că lagărul, în esenţă, punea stavilă nu doar trupului, ci mai ales sufletului. Libertăţii. Astfel încît, dacă cei mai mulţi deţinuţi au găsit forţa de a-şi găsi în viaţa de lagăr libertatea interioară şi astfel au reuşit să supravieţuiască, Gheorghe Scurtu a reuşit performanţa de fi liber ”de-adeăvărat”, într-o performanţă uluitoare, care l-a dus de la Periprava pînă la graniţa cu Finlanda. Căci libertatea nu are frontiere.