ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Rezistenţa naţională ucraineană s-a născut ca opoziţe faţă de Hitler, dar Putin i-a oferit certificatul de maturitate

Istoria războinică a ucrainenilor e strîns legată de cea a cazacilor – ca şi spiritul lor, ataşat de ideea de libertate. Cînd preşedintele Zelenski spune că ruşii au la îndemînă nenumărate dispozitive de luptă şi bombe, ”dar noi sîntem ucraineni”, subînţelege acest fapt. Pentru ucraineni, lupta pentru independenţă este în ”gena” lor istorică. E ceea ce Putin ori a ignorat, ori nu ştie – nu i s-a spus, ca să nu fie deranjat, în ”crezul” său.

 

O pagină, ultima în sensul cronologic al luptei pentru independenţă a ucrainenilor, ar fi trebuit să-l pună pe gînduri pe Vladimir Putin, înainte de a invada Ucraina, dacă ar fi citit-o în înţelesul ei corect, fără încărcătura ideologică-propagandistică, cu care a fost garnisită de istoriografia sovietică: aceea a rezistenţei anticomuniste ucrainene, care n-a avut nimic ”nazist” în ea. Ci numai dorinţa de independenţă şi libertate naţională, singurul sentiment care a determinat zeci, pînă la un maximum de două de mii de ucraineni (în 1944-1945) să lupte în Armata Insurecţională a Ucrainei, Ukrainska povstanska armiia, cunoscută sub acronimul UPA, o armată de partizani formată pe 14 octombrie 1942 în partea de vest a Ucrainei. Aceasta a fost forţa armată a Organizaţiei Naţionaliştilor Ucrainieni (OUN), partidul naţionalist condus de Stepan Bandera, care a avut drept obiectiv crearea unui stat ucrainean independent.

 

Stepan Bandera, născut în 1909 în familia unui preot greco-catolic din vestul Ucrainei, s-a alăturat din tinereţe mişcării naţionaliste ucrainene, ajungînd la mijlocul anilor ’30 liderul acesteia. Discursul său antisemit şi anti-polonez a fost apreciat de germani, care l-au eliberat în 1939 dintr-o închisoare poloneză, şi organizaţia OUN a primit atît fonduri de aproximativ 2,5 milioane de mărci, cît şi arme, pentru organizarea de acţiuni subversive, pe teritoriul sovietic al Ucrainei. Dar Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni, condusă de Bandera a proclamat în schimb, în 30 iunie 1941 la Lviv, statul naţional independent ucrainean, în condiţiile ofensivei germane asupra Uniunii Sovietice. 

 

Dezavuat de Germania, care nu dorea existenţa unei asemenea formaţiuni statale ci propriul ”protectorat” asupra Ucrainei, Stepan Bandera a fost arestat de naziştii cu care colaborase între 1939 şi 1941, în speranţa obţinerii unei Ucraine independente. A fost eliberat abia în septembrie 1944, coordonînd din exil activitatea partizanilor ucraineni, conduşi ”în teren” de către principalul său colaborator, Roman Şuhevici. Stepan Bandera a avut o atitudine ambivalentă faţă de nazişti, dar un fapt e cert: UPA, Armata Insurecţională Ucraineană, a luptat atît împotriva germanilor, care ocupaseră Ucraina, cît şi a sovieticilor.

 

După fondarea ei în 1942, Armata Insurecţională Ucraineană (UPA), care era gîndită, pe termen lung, să devină ”nucleu” al viitoarei armate naţionale a Ucrainei independente, a avut drept obiective protejarea populaţiei ucrainene împotritva ocupaţiei germane şi lupta cu grupurile de partizani sovietici, infiltraţi în nord-vestul Ucrainei, care se erijau în apărători ai ucrainenilor. Ea a avut o mare influenţă în toate teritoriile ucrainene, în special în părţile ei vestice. Grupuri ale UPA au fost socotite însă, şi pe drept, autoare ale unor atrocităţi, cu ocazia acţiunilor de ”epurare etnică”, influenţate de lideri apropiaţi de ideologia nazistă, în special în ţinutul Volnia, în 1942, cînd au ucis numeroşi polonezi şi evrei. 

 

Dar atitudinea faţă de evrei a ”banderoviştilor” a fost şi ea una ambivalentă. Un raport al poliţiei naziste arăta că mişcarea lui Bandera asigură acte false, atît pentru proprii partizani, cît şi pentru evrei, salvîndu-i de la trimiterea în lagăr din Ucraina ocupată de germani. Un membru de frunte al armatei partizanilor ucraineni, ”Valeri” Dombrovski, se numea de fapt Leiba Iţic şi în rîndurile partizanilor s-au regăsit inclusiv luptători evrei. În schimb, partizanii naţionalişti ucraineni au fost inamici constanţi ai ocupanţilor germani. După estimările autorităţilor germane de ocupaţie, efectivele UPA se ridicau în 1943 la aproximativ 100.000 de soldaţi, care au atacat de sute de ori convoaie militare ale armatei germane şi autorităţile militare de ocupaţie, ajungînd chiar să deţină controlul efectiv, în special asupra unor zone împădurite ale Ucrainei, în special din Volnia. 

 

Partizanii ucraineni, care controlau şi se bucurau de susţinere în părţile rurale ale ţării, au fost capabili să tipărească nu doar propria presă, ci şi manifeste, să-şi organizeze chiar spitale şi şcoli de instrucţie militară. A fost o adevărată armată de rezistenţă, luptînd din 1942 pe două fronturi, aşa cum am spus: atît împotriva partizanilor pro-sovietici, cît şi a ocupanţilor germani. Tactica lor, de acţiune în grupuri mici, de 15-25 de oameni (”sotnii”), reunite rareori în tabere mai mari, este urmată şi astăzi de armata ucraineană, în faţa invadatorilor ruşi.

În 1943, aflat într-un lagăr german, Stepan Bandera a fost întrebat de ofiţeri nazişti despre atitudinea pe care o adoptă faţă de Adolf Hitler. Se pare că ar fi răspuns că ”e evident că naziştii vor pierde războiul şi ucrainenii nu au nimic de câştigat, dacă se alătură lor”. Drept care a fost ţinut în continuare închis, fiind eliberat abia în septembrie 1944, pentru a da un impuls luptei naţionaliştilor ucraineni împotriva Armatei Roşii, care intrase deja în Ucraina. 

 

În 1948, anchetaţi de americani, membrii Comitetului foştilor comandanţi germani de pe frontul de est declarau că ”mişcarea naţionalistă ucraineană (OUN) a format cea mai puternică mişcare de partizani din răsărit (Armata Insurecţională Ucraineană), cu excepţia celei a comuniştilor ruşi din URSS”. Această adevărată armată ucraineană de partizani avea să devină, după avansarea frontului sovietic spre vest, un adevărat coşmar pentru Armata Roşie care ”eliberase” Ucraina. E vremea în care, în mod absolut fals, termenul de ”banderovist”, asociat pînă atunci cu mişcarea naţională de eliberare a Ucrainei de sub ocupaţia germană, a căpătat conotaţia de ”fascist”. 

 

La această acţiune propagandistică, extrem de puternică, începînd din 1944-1945, care continuă pînă în prezent şi influenţează mentalul colectiv al ruşilor, în raport cu istoria Organizaţiei Naţionaliştilor Ucraineni şi a forţei militare a acesteia, Armata Insurecţională a Ucrainei, dar şi cu natura prezentei rezistenţe ucrainene la atacul Federaţiei Ruse, au contribut şapte decenii şi jumătate de propagandă, în care partizanii ucraineni au fost asociaţi în mod fals cu ”naziştii”. Naţionaliştii ucraineni au fost acuzaţi că s-ar fi înrolat inclusiv în SS-ul german. Nimic mai fals. 

 

A existat, într-adevăr, o divizie ucraineană a SS-ului, ”Galizien”, ale cărei unităţi au fost acuzate inclusiv că au comis mai multe atrocităţi în timpul războiului, dar militarii ei, recrutaţi ca mulţi alţi estici din untiăţi similare SS, au provenit din rîndurile a circa 80.000 de ucraineni din Galiţia, zonă a Ucrainei mult mai pro-germană, prin prisma trecutului acestei provincii sub administraţia austriacă. Inlcusiv în legătură cu aceşti ucraineni, prizonieri din Divizia SS ”Galizien”, o comisie care a cercetat posibila lor implicare în crime de război constata că ”este clar că ei au ales să lupte voluntar împotriva Armatei Roşii din motive naţionaliste, care erau datorate comportamentului autorităţilor sovietice în timpul primilor ani de ocupare a vestului Ucrainei, după pactul de neagresiune dintre Molotov şi Ribbentrop”. 

 

Dar, propaganda comunistă posbelică i-a înfăţişat atît pe prizonierii de război ucraineni din Divizia SS ”Galizien”, căzuţi în mîinile anglo-americanilor, cît şi pe partizanii din Armata Insurecţională a Ucrainei ca pe unul şi acelaşi ”personaj” istoric colectiv. Partizanii ”banderovişti”, care de fapt au luptat împotriva germanilor, au devenit peste noapte ”criminali de război”. Tocmai din acest motiv, e interesant e că autorităţile ruse n-au făcut niciodată, nicio acuzaţie specifică de crime de război, niciunui membru al acestor grupuri – fie că e vorba de divizia SS, fie că e vorba de armata partizanilor ucraineni. Au preferat ca lucrurile să fie lăsate să se amestece, într-o vinovăţie colectivă, care a născut treptat un fals istoric, mult mai uşor de utilizat propagandistic. 

 

Motivul? Armata Insurecţională Ucraineană a continuat să lupte, ani buni, împotriva ”eliberării” Ucrainei de către Armata Roşie. Dacă pe prizonierii germani îi mai cruţau, partizanii ucraineni se arătaseră întodeauna necruţători cu bolşevicii. Din cauza naţionaliştilor, prezenţa şi rolul partizanilor sovietici în Ucraina au fost, în realitate, mai degrabă simbolice. Un raport disperat al partizanilor ”roşii” din Ucraina către tovarăşul Nikita Hrusciov, din 20 septembrie 1943, îl înştiinţa pe acesta, fost comisar al problemelor securităţii statului din republica sovietică ucraineană şi coordonator al mişcării de partizani din zonă, că ”din regiunile de vest ale Ucrainei, în direcţia regiunilor Jitomir, Kiev şi Vinniţa se deplasează grupuri mari de naţionalişti ucraineni, înarmaţi cu tunuri, aruncătoare de mine şi o mare cantitate de arme automate. În drumul lor, detaşamentele de naţionalişti se luptă cu nemţii şi cu partizanii (sovietici – n.n.). Componenţa micilor noastre grupări de partizani este distrusă animalic de către naţionaliişti, sînt tăiaţi în bucăţi. Cînd s-au oprit în sate, detaşamentele de naţionalişti au pus pază întărită şi cu toată lumea s-au rugat pentru Samoştina Ucraiina (Ucraina independentă – n.n)”.

 

Problema autorităţilor sovietice, a lui Hrusciov personal, devenit secretar în Ucraina, a fost că lupta cu partizanii ucraineni a durat încă un deceniu, după încheierea războiului. Împotriva lor au fost mobilizate divizii întregi ale NKVD-ului, în adevărate bătălii, despre care voi vorbi într-un articol viitor. Lupta lor conferă spiritul actualei rezistenţe, la ocupaţia rusă a Ucrainei. Propaganda rusă i-a socotit nazişti, în opoziţie cu ucrainenii ”bolşevici”, care luptaseră ca partizani, împotriva germanilor. 

 

De fapt, erau unii şi aceeaşi ucraineni, din Armata Insurecţională a Ucrainei. Lupta ei antifascistă a fost confiscată propagandistic în beneficiul ”partizanilor bolşevici”, iar cea cu Armata Roşie a devenit ”fascistă”. Această armată fantomatică a reînviat însă din paginile istoriei ei încă nescrise şi a redevenit o realitate peste timp, în zilele noastre, din cauza unui Putin care a preferat mai degrabă propaganda, decît istoria reală. S-a împlinit astfel exact ce şi-a propus Stepan Bandera, la înfiinţarea Armatei Insurecţionale, în 1942: ca aceasta să devină nucleul viitoarei Armate Naţionale a Ucrainei. Rezistenţa naţională ucraineană s-a născut ca opoziţe faţă de Hitler, dar Putin i-a oferit certificatul ei de maturitate.