ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea/ Ştefan Miu, la 19 ani cel mai tînăr delegat la Marea Unire, a făcut opt ani de închisoare sub comunişti

Între alte deziderate, pe lîngă Unirea Transilvaniei cu România, Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 cerea "înfăptuirea desăvîrşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, vot obştesc, direct, egal, secret, pentru ambele sexe, în vîrstă de 21 de ani". Dar la marea adunare care a consacrat această rezoluţie participau şi doi delegaţi, cei mai tineri reprezentanţi ai ardelenilor care, deşi în vîrstă de numai 19 ani, au votat şi ei Marea Unire. Vieţile lor, istorii mărunte din cele tot atîtea 1.228 ale tuturor delegaţilor, au făcut pînă la urmă istoria mare a românilor. Mai tîrziu, au avut de îndurat şi ei, la instalarea comunismului, precum mulţi alţii dintre făuritorii Unirii, persecuţiile Securităţii.

 

Student teolog devenit poliţist, a intrat în puşcărie fără nicio vină, în afara trecutului

 

Ştefan Miu a fost ales să reprezinte Societatea Studenţilor de la Institutul Teologic din Arad, la Adunarea de la Alba Iulia. El avea la 1 decembrie 1918 vîrsta de 19 ani şi nouă luni, fiind cel mai tînăr delegat la Adunare. Se născuse la 1 martie 1899, în satul Vălcani, raionul Sînnicolaul Mare, comuna Dudeştii Vechi, judeţul Timiş, ca fiu de ţărani (Ioan şi Maria). Părinţii săi au fost socotiţi ulterior, în anii comunismului, cînd se punea preţ pe ”originea socială”, drept ”ţărani mijlocaşi”, pentru că au avut o ”avere” de 8 pogoane de pămînt. Fiul lor Ştefan, pe care au decis să-l dea la şcoală, şi-a făcut primele studii mai întîi în satul natal (şcoala primară între 1904-1908). A învăţat bine şi apoi a urmat Liceul de stat din Timişoara, ca bursier între 1908-1916 şi apoi Institutul Pedagogic şi Teologic din Arad, între 1916 şi 1920.  

 

Cel mai tînăr delegat la Adunarea de la Alba Iulia s-a dovedit a nu avea vocaţie de preot, deşi absolvise Teologia. Ştefan Miu, după cum am aflat din dosarul său pe care avea să i-l întocmească ulterior poliţia politică comunistă, Securitatea, ”nefiind atras de profesia de preot, a funcţionat o perioadă ca notar în judeţul Timiş-Torontal între 1919-1920, iar apoi s-a înscris la Facultatea de Drept la Bucureşti”, pe care a urmat-o între 1920 şi 1924. La terminarea studiilor universitare de drept, a revenit la Timişoara şi s-a încadrat în Poliţie. După satisfacerea serviciului militar în 1928, s-a mutat la Bucureşti, unde a ajuns ulterior inspector la Serviciul Presă, din Direcţia Generală a Poliţiei, funcţie în care a lucrat din 1932 şi pînă în 1945, cînd, ca toate vechile cadre din ”sistemul opresiv al burgheziei”, a fost ”epurat” de comunişti şi şi-a pierdut atît slujba, cît şi dreptul de pensie pentru anii lucraţi în Poliţie. Curînd, avea să-şi piardă şi libertatea. 

 

După epurarea sa din Poliţie odată cu instaurarea guvernului Groza la 6 martie 1945, în calitate de ”cadru vechi”, a funcţionat ca şef serviciu la Ministerul Petrolului pînă în 1948, cînd a fost arestat. Din fişa matricolă penală, am aflat că la data arestării, 27 iulie 1948 era căsătorit cu Maria, fostă Zeţu, nu aveau copii şi domicilia în Bucureşti, str. preot Bidoianu nr.6, Raionul 1 Mai. În fişa matricolă penală a fost trecut cu „ocupaţiunea funcţionar public, şef serviciu Poliţie” şi o „avere la arestare 4 pogoane, averea părinţilor 8 pogoane, ţărani mijlocaşi”. A fost ”internat administrativ”, fiind arestat fără a fi condamnat, numai ca fost poliţist. A fost încarcerat mai întîi la Văcăreşti. A trecut apoi prin penitanciarele Tîrgşor şi Jilava, dar cea mai mare parte a detenţiei a ispăşit-o la Făgăraş, închisoarea destinată foştilor poliţişti, de unde a fost eliberat la 13 iulie 1956, după ce a ajuns în temniţă fără nicio vină. 

 

Ştefan Miu, fostul delegat la Adunarea de la Alba Iulia în 1918 pe cînd avea doar 19 ani a fost trasferat în ”iadul foştilor poliţişti” de la Penitenciarul Făgăraş la 3 februarie 1951, iar de aici a mai fost transferat de cîteva ori la Bucureşti, pentru diferite anchete. În fişa matricolă penală, întocmită la Făgăraş a devenit deţinutul cu nr. matricol 465; despre el, se arăta că „n-a avut nicio activitate politică în trecut” şi are ca studii „Facultatea de Teologie şi Drept”. A făcut opt ani de închisoare, deşi prin sentinţa 813/1956 din 6 iulie 1956 a fost condamnat retroactiv la 6 ani de temniţă grea şi confiscarea averii, pentru aşa-zisă „activitate intensă contra clasei muncitoare”, conform articolului 193 indice 1, neintrodus în Codul Penal, dar care a folosit la „legalizarea” arestărilor abuzive din trecut şi a încarcerării foştilor poliţişti. Prin această condamnare retroactivă, „întrucît îşi ispăşise pedeapsa, la scurt timp a fost pus în libertate”.

 

Dar cel mai tînăr delegat de la Adunarea de la Alba Iulia n-a scăpat de persecuţiile regimului comunist. După eliberare, comunicată de Direcţia Penitenciarelor la „forţele de muncă”, s-a încadrat ca lăcătuş la Industria Locală Bucureşti la finele anului 1956, devenind apoi ajustor la Întreprinderea „Precizia”, iar din 1964 a fost strungar la Atelierele Centrale ITB. 

 

Deşi intrat în rîndurile „clasei muncitoare”, Ştefan Miu nu a scăpat, totuşi, din vizorul Securităţii. La 20 aprilie 1962, o hotărîre a Direcţiei a III-a a precedat trecerea sa în evidenţă la ”Problema foşti poliţişti”, pentru motivul că „a funcţionat în Poliţia de Siguranţă”, deşi nu anchetase pe nimeni, lucrînd la Serviciul de presă. 

 

La 1 iunie 1966, în vîrstă de 67 de ani, a fost contactat de doi ofiţeri de la Direcţia I, care i-au cerut informaţii despre diverşi foşti poliţişti, pe care se presupunea că i-ar fi cunoscut; a reacţionat cu prudenţă, oferind unele informaţii, arătînd, după ce a fost ”strîns cu uşa” prin ameninţări voalate cu posibilitatea de a ajunge din nou după gratii, că poate oferi şi alte amănunte, dar are nevoie de timp, să-şi amintească. În dosarul personal de urmărire informativă, se arată că ulterior a pus şi unele condiţii, pentru a da informaţii: „Dacă aş aprofunda un aspect, o să-mi cereţi şi altceva şi aceasta implică o colaborare. Aş dori o colaborare, dar să-mi fie plătite cheltuielile şi deplasările, deoarece din salariul meu nu-mi pot permite să rup nici un leu. În eventualitatea că aceasta nu vă este convenabilă, puteţi trece pe la mine cînd doriţi şi tot ceea ce o să aflu vă pot spune fără nici o rezervă, dar aceasta numai cînd aflu accidental, fără să fiu obligat să-mi cheltuiesc banii şi puţinul timp pentru aceasta”. 

 

Ofiţerii au decis că recrutarea lui Ştefan Miu ca informator era contraindicată, pentru că toate detaliile discuţiei cu el sugerau că fostul poliţist i-ar fi indus în eroare, informîndu-şi colegii asupra colaborării sale cu „organele” şi stabilind de comun acord cu aceştia ce să declare. În 1968, cînd regimul aniversa cu mare fast semicentenarul Unirii, atribuită numai ”maselor largi populare”, nu şi liderilor unionişti, în frunte cu figuri ca Maniu şi Alexandru Vaida-Voievod, ori delegaţilor care-şi reprezentaseră comunităţile ori mediile din care făceau parte, ca Ştefan Miu, delegat al studenţilor teologi arădeni, acesta continua să fie urmărit de Securitate. Era în evidenţele Serviciul 1 al Inspectoratului de Securitate al Municipiului Bucureşti. A fost urmărit şi tracasat de poliţia politică pînă la moartea sa, la 69 de ani, tocmai în anul în care se împlinea şi jumătate de veac de la Unirea la care şi el contribuise, ca delegat al studenţilor teologi de la Arad – cel mai tînăr  delegat care a votat rezoluţia de la Alba Iulia, a Unirii Transilvaniei cu România. 

 

Tînăr fotbalist de 19 ani de la Clubul Sportiv Gloria Arad, delegat la Marea Unire

 

Sabin Moldovan, născut la 11 aprilie în 1899 în Arad, unde a urmat cele patru clase primare (absolvite în 1909), apoi liceul (între 1909 şi 1916) îi urmează lui Ştefan Miu ca vîrstă, între cei mai tineri delegaţi la Adunarea naţională de Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Tînăr fotbalist, el reprezenta Clubul sportiv ,,Gloria” (înfiinţat în 1913 şi desfiinţat în 2014), dar era şi secretar al Consiliului Naţional Român din Arad. Moldovan a urmat, ca şi Miu, imediat după Unire Facultatea de Drept din Bucureşti, din 1922. El a mai absolvit şi Şcoala de ofiţeri de artilerie în rezervă, între 1922-1923.

 

Spre deosebire de Miu, Sabin Moldovan a ales să rămînă în oraşul natal. A devenit din 1922, la absolvirea studiilor de drept de la Bucureşti notar la Judecătoria Arad, iar din 1924 a funcţionat ca notar la Tribunal. Din 1925 a fost promovat judecător la Tribunalul Arad, al cărui preşedinte a devenit în 1934. Între 18 iunie 1938 şi 12 martie 1948 a fost consilier la Curtea de Apel din Timişoara, iar în timpul războiului a fost concentrat ca locotenent cu atribuţii administrative, la Regimentul 37 Artilerie, între 1940-1943. După război, a funcţionat ca judecător la Tribunalul Carei, din 20 martie 1948. Epurat din magistratură, precum toţi vechii judecători, incompatibili cu ”justiţia de clasă”, a trebuit să se mulţumească cu funcţia măruntă de juristconsult la Întreprinderea ,,Electromotor” din Timişoara (din mai 1950). 

 

Securitatea l-a urmărit atent multă vreme pe fostul magistrat şi îşi utiliza fără succes presiunile asupra sa, pentru a-l atrage între informatorii ei. În 1964, la pensionare, a continua să locuiască în Timişoara. În acest an, după cum reiese din arhivele poliţiei politice comuniste, i s-a deschis un dosar de urmărire informativă. Securitatea l-a supravegheat atent un timp, în acest an, pe baza unei semnalări eronate, potrivit căreia în perioada 1940-1943 ar fi fost judecător militar la Tribunalul Militar Timişoara şi ar fi participat la condamnarea unor comunişti. Dar s-a dovedit că informaţia era falsă. Totuşi Sabin Moldovan, autor a peste 80 de studii juridice, în reviste de specialitate, fusese la un pas să intre în malaxorul securiştilor. După 1965, Securitatea l-a scos din rîndul „obiectivelor” sale. Nu mai prezenta niciun interes: avea 66 de ani, se dovedea intransigent şi trăia mîndria secretă de a fi fost printre cei mai tineri făuritori ai Unirii.