ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Zeii de lut ai Securităţii române

Ce fac vechea şi noua Securitate? Ultimul spion a fost prins la Braşov în 1976

Generalul Pintilie se adresa întregului activ din posturile de comandă ale Securităţii, adunat la Ministerul Afacerilor Interne (astăzi sediul aceluiaşi minister, după ce a adăpostit Senatul Românei mai multe legislaturi, pînă ce s-a isprăvit Casa Poporului, Senatul României). O doavdă de continuitate, ca atîtea altele. Ceea ce s-a mai perpetuat a fost legenda atotputerniciei serviciilor secrete. Dar, atunci ca şi acum, această legendă camuflează un adevăr mult mai prozaic.

Despre cum arăta atunci Securitatea, despre ”zeii de lut” ai puterii sale am aflat cîte ceva din arhive. Despe cei de astăzi, vom afla cîndva, într-un viitor imprecis. Dar am senzaţia că, în mare, lucrurile nu stau mult diferit faţă de ceea ce se întîmpla în spatele ”secretului de stat” în trecut, faţă de prezent. Pentru că este o regulă nescrisă, care spune că secrete sînt mai degrabă eşecurile, decît succesele. Şi, dacă stau să mă gîndesc că, după cîte ştiu, ultimul caz de ”spionaj-trădare” a fost ”instrumentat” la Braşov, centru industrial important, în anul 1976 şi de atunci nu s-a mai întîmplat nimic notabil în domeniu, aserţiunea de mai sus pare valabilă.

Ceea ce ştim cu siguranţă e că, pe vremuri, simngura ”balanţă pe plus” a Securităţii era în materie de arestări, anchete brutale, soldate cu oameni schilodiţi şi morţi, înainte ca sute de mii de ”opozanţi ai regimului” să ia calea lagărelor şi a închisorilor. Astăzi, ”noua Securitate”, cum numea Serviciul Român de Informaţii la crearea sa o jurnalistă din Franţa care participa la prima conferinţă a instituţiei, nu mai are voie să facă aşa ceva. Ce face în rest, doar bănuim: e ochii şi urechile puterii. Cît despre ”atacuri teroriste”, de care n-am avut, slavă Domnului, parte (şi nu pentru că ne-ar fi protejat ei, ci pentru că România se bucură totuşi de simpatie în lumea arabă – căci o jumătate de milion de arabi au fost ”bursieri” la noi înainte de 1989),  sau de prins spioni, asta e mai greu.

Nici măcar la ”organizarea” unei ”răpiri” cum se cade a jurnaliştilor români în Irak, pentru a-i crea iubitului lor preşedinte Traian Băsescu nu s-au priceput şi au dat-o în bară, atunci cînd s-au confruntat cu ”specialiştii în domeniu” de la faţa locului, ceea ce ne-a costat cîteva milioane bune de dolari. Astfel că, într-un fel, ”secretizarea eşecului” şi a propriei incompetenţe, ca să nu spun prostie, era principala preocupare. O fi, n-o fi la fel şi acum, nu ştim încă. Dar vom afla cîndva.  

Prostia – cel mai bine ascuns dintre ”secretele de stat de importanţă deosebită”

Astfel de întîlniri de analiză şi bilanţ se făceau atunci la Direcţia Generală a Securităţii Poporului cel puţin o dată pe an şi erau precedate de un program de inspecţii la Direcţiile regionale de Securitate. Documentele timpului care consemnează aceste evenimente fac posibilă reconstituirea unui portret robot al securistului anilor ’50.

Prima grijă a celor care se ocupau de recrutare era cerceatrea originii sociale a viitoarelor cadre. La începutul anului 1949, 78% dintre lucrătorii Securităţii proveneau din familii muncitoreşti sau de ţărani săraci, iar restul din ţăranii mijlocaşi sau mici burghezi. La rîndul lor, înainte de a deveni securişti, 54% dintre cei încadraţi la Securitatea poporului fuseseră muncitori cu diverse calificări, 28% funcţionari, 14% muncitori necalificaţi sau ţărani săraci şi 2% intelectuali. În mare, aceştia au fost cei care s-au ocupat de instrumentarea anchetelor, a loturilor de deţinuţi care cuprindeau miniştri, academicieni, personalităţi politice şi militare, clerici, studenţi şi cadre universitare-practic tot ceea ce constituise suprastructura culturii,politicii şi administraţiei din vechea Românie. Mulţi dintre cei angajaţi la Securitate în acei ani abia ştiau să scrie şi toţi aceştia au trebuit să-şi completeze în perioada de şcolarizare intensivă de cîte 2 luni studiile medii.

Acestă stare de lucruri s-a perpetuat în timp. Aş spune că pînă astăzi. De pildă, la Academia Naţională de Informaţii a SRI-ului, principalul criteriu de admitere, de facto, este acelaşi – ”originea”, numai că nu este ”socială”, ci de gintă: astfel, dacă tata ori mama, ori amîndoi sau măcar vreun ”unchi” (ca în cazul lui Florian Coldea) au lucrat în ”sistem”, înainte sau după 1989 – contează prea puţin, ai deja un atu puternic pentru a intra acolo şi a ajunge apoi departe în ierarhia ”serviciului”, chiar dacă, cum a fost în cazul sus-numitului, acesta n-a fost în stare să ajungă decît pînă în anul doi al unei facultăţi politehnice, pe care a trebuit să o părăsească, copleştit de numărul examenelor picate.   

Prostia, pe vremuri, făcea casă bună cu Securitatea. Dacă ne uităm la unii din ”generalii” pe care i-am văzut şi noi la televizor cîteodată, nu sîntem foarte departe de aceeaşi situaţie. Dar, despre cum era pe vremuri, ştim însă mai multe. În 1955, spre exemplu, aflat într-o inspecţie în judeţul Cluj, lui Alexandru Drăghici, ministrul de interne, i se raportau următoarele: „Tovarăşe ministru, în cadru Raionului Dej au lucrat efectiv un număr de 6 tovarăşi. Eforturile pe care trebuie să le depunem în muncă nu sînt suficiente: doi tovarăşi sînt lipsă în cadrul schemei. Alţi doi tovarăşi care cu toată dragostea lor de muncă sînt încadraţi de 1 an şi jumătate, totuşi nu îi ajută cunoştinţele şi pe deasupra mai sînt şi bolnăvicioşi. Eu am raportat de mai multe ori (susţinea vorbitorul, căpitanul Lupu, şeful Securităţii din Dej) să se ia în considerare situaţia acestora, pentru că îi ducem la ruină”. ”De ce îi duceţi ruină?” – a vrut să afle ministrul Drăghici. „Tovarăşe ministru, (continuă căpitanul), unul e bolnav de ulcer. Sînt şi oameni care au fost sancţionaţi pentru că nu au muncit, iar anumiţi tovarăşi plîng atunci cînd le arăţi lipsurile. Apoi am constatat că din lucrătorii noştri, puţini au un nivel cultural pentru a sta de vorbă cu informatorii”- Am citat din Stenograma şedinţei cu comandanţii din regiunea Cluj care s-a desfăşurat în 21 aprilie 1955.

”Ordon ca artiştii să nu mai fie posomorîţi!”

Crasa ignoranţă nu era doar un apanaj al gradelor inferioare din aparatul de Securitate. La 8 mai 1949, ministrul de interne Teohari Georgescu, ministrul adjunct Marin Jianu şi şeful Securităţii Pintilie Gheorghe au participat la vizionarea unui spectacol al ansamblului artistic al Ministerului Afacerilor Interne. Cele mai numeroase sugestii le-a avut apoi Pintilie Gheorghe, şeful Securităţii: „Ordon ca artiştii să nu mai fie posomorîţi! Artistul e artist şi indiferent de starea psihică să nu uite că e pe scenă! Apoi, de ce orchestra simfonică e jos şi corul pe scenă? Orchestra să urce imediat pe scenă, pentru că ea şi corul formează un ansamblu şi trebuie să se spijine reciproc. Şi să se completeze orchestra simfonică imediat cu acordeoane, pentru a putea intona marşuri vioaie şi mobilizatoare”.

În vremea în care se derula această secvenţă, peste 100.000 de oameni intraseră în anchetele securităţii şi erau exterminaţi cu încetul în închisorile regimului, în vreme ce prin birourile temutei instituţii o armată de ignoranţi alcătuia  lungile liste negre, datorită cărora războiul comuniştilor împoriva poporului român avea să mai facă alte sute de mii de victime. Au fost nu puţine cazuri, în care erori de transcriere al unor numea au cauzat adevărate drame şi au dus la trimiterea în lagăre a unor oameni cu totul nevinovaţi. Astăzi, imaginea securistului de ieri ne apare schimbată de spusele securistului de azi în cea a unui vajnic şi competent ”ofiţer de informaţii”. Iar dacă s-au comis abuzuri şi crime, fostele cadre de Securitate susţin în prezent că de ele nu este vinovat securistul patriot, românul care şi-a apărat cu osîrdie ”fruntariile” în calea agenturilor. Vinovaţi sînt ceilalţi, nu românii din Securitate.

Vinovaţi sînt făcuţi ruşii, evreii, ungurii care au fost preponderenţi în comanda şi structura Securităţii în anii ’50, cînd aceste abuzuri s-au comis. Adevărul istoric este altul. La începutul anului 1949, an în care Securitatea era în plin război împotriva poporului român, la ordinele comuniştilor şi ale Moscovei, structura sa etnică era însă următoarea: 83% români şi abia restul de 17% alte naţionalităţi. Această statistică poartă data de 19 ianuarie 1949. Dar care sînt astăzi dilemele celor care au fost odinioară ofiţeri ai Securităţii? Acum, cînd realitatea le pune la îndoială chiar raţiunea unei existenţe, închinate ”luptei de clasă”, au ei vreo dilemă? Nu. N-au niciuna. Şi-au servit ”patria”, pe care o confundă, nu din prostie, ci din orgoliu şi laşitate, cu regimul comunist. Ghiftuiţi de ”pensii speciale”, pentru funcţii şi grade, mult mai mari decît ale omologilor lor din armată (dar despre a căror ”tăiere” nu vorbeşte nimeni – şi asta e o altă poveste, pe care am să o scriu curînd), ei respectă ordinul mai vechi al generalului Pintilie şi nu au niciun motiv să fie posomorîţi

”La noi n-au ce căuta tovarăşii care cred în Dumnezeu!”

Începusem schiţarea portretului robot al securistului anilor ’50 cu un citat din Pintilie Gheorghe, cel care s-a aflat vreme de un deceniu la comanda Securităţii. Temuta poliţie politică din România comunistă a fost - dincolo de cruzimea represiunii pe care a practicat-o-şi un fel de templu al rigorii. Ordinea şi disciplina de fier au impregnat puternic aparatul de securitate, constituit pe o structură hiper-centralizată. Lucuruile nu stau mult diferit nici astăzi.

Această armată a partidului aflată în „avangarda luptei de clasă” avea ceva din fanatismul vechilor ordine militare medievale. Selectaţi doar pe criteriul fidelităţii faţă de Cauză (ca şi acum), respectîndu-se şi „originea socială sănătoasă” (astăzi, cea a ”originii” paterne şi materne din ”sistem”), tinerii muncitori şi ţărani de odinioară aveau şi dificultăţi de integrare în sistem. Cum însă, spre deosebire de ei, copiii şi nepoţii foştilor securişti nu prea au astăzi, pentru că s-au născut şi au fost educaţi în el.

Aceste ”greutăţi de adaptare” de regulă, nu durau foarte mult, iar la 2 – 3 săptămîni de la îmbrăcarea uniformei de securitate, personalitatea fiecăruia suferea o metamorfoză cumplită: deveneau mici Dumnezei, cu putere de viaţă şi de moarte asupra semenilor lor. Deseori, elanurile le trebuiau temperate. Iată ce spunea la şedinţa din 1 martie 1950 cu comandanţii de securitate generalul Pintilie Gheorghe: „avem nevoie de membri de partid cinstiţi, devotaţi, cu atitutdine partinică, ca să putem îndeplini sarcinile, altfel nu se poate. Cu indisciplina stăm foarte prost. Din care cauză stăm prost? Pentru că noi ne socotim buricul pămîntului!”

Tocmai din pricina acestui sentiment de superioritate trebuiau uneori calmate excesele de zel ale securiştilor. Pintilie Gheorghe accentua în faţa comandanţilor că în Securitate bătaia se foloseşte numai cu acordul şi la indicaţia superiorilor. Ordinul era necesar, datorită numărului mare al celor care mureau în prima fază a anchetei. Nemulţumirile faţă de asemenea evenimente erau pricinuite celor din fruntea Securităţii doar de regretul că „banditul” a dus cu el în mormînt secretele „trădării” sale. Cu alte cuvinte, decesul unui arestat în anchetă, în urma torturilor la care era supus era resimţită de securişti drept o evadare, iar cel care se făcuse vinovat de crimă lua cîteva zile de arest tocmai pentru „înlesnirea” acestei evadări în moarte.

Pentru ofiţerii Securităţii nu oamenii contau, ci declaraţiile lor. Informaţia era zeul suprem căruia i se închinau toţi. Ca şi astăzi. Uneori, cu prea mare osîrdie. Să-l asculăm din nou pe Pintilie Gheorghe: „Tovarăşi, fiecare meseriaş, fiecare doctor, orice om are o sculă şi de scula lui se îngrijeşte. La Securitate, care este scula noastră? Şi noi avem sculă. Dacă frizerul are brici, dacă strungaruş are strung, am spus că scula noastră sînt informatorii noştri. Să ştim cum să muncim, să vedem cu cine avem de a face. Aşa cum muncitorul are grijă de scula lui, aşa trebuie să avem şi noi grijă de scula noastră. Dacă frizerul are ca sculă briciul, noi avem omul şi omul viu! Asta înseamnă că trebuie să-i dăm multă atenţie. Să le dăm indicaţii, să le trasăm linii, dar nu aşa, gata, îl iei şi-l faci negru la spate! Dacă un strungar distruge scula lui, ce mănîncă el mîine? Aşa ne învaţă Partidul nostru?” Sfînta indignare a lui Pintilie Gheorghe era perfect explicabilă.

Declaraţiile care umplu cîteva milioane de mii de pagini de prin arhivele Securităţii sînt, cele mai multe, pline cu cele mai fantastice scenarii, care la o sumară verficare şi-ar fi pierdut orice umbră de veridicitate. Dar nu aflarea adevărului era ceea ce îi interesa pe securişti; bătaia fiind singurul argument al anchetatorului, fiecare om, odată intrat în arest trebuia să-şi găsească cumva vreo vină, pe placul celui care îl interoga. Zelul acestuia era cel care trebuia astîmpărat, iar „planul de anchetă”, care prestabilea vinovăţia arestatului, nu putea să rămînă neîndeplinit – la începutul anilor ’50 erau curente chiar întreceri socialiste între Direcţiile regionale de anchetă ale Securităţii, fiind premiaţi cei care reuşeau să „probeze” această vinovăţie cît mai rapid, prin mărturiile smulse victimelor. Bineînţeles, au existat printre securişti şi excepţii sau comportamente nuanţate – după cum şi firile oamenilor sînt diferite. Cu toate acestea, ele se circumscriau unei reguli sintetizate la 1 martie 1950 de acelaşi Pintilie Gheorghe într-o singură propoziţie: „La n-au ce căuta tovarăşii care cred în Dumnezeu!”

Dacă urmaşii lor din ”serviciile” de astăzi cred sau nu în Dumnezeu, nu ştiu, dar cu siguranţă ei cred, ca şi înaintaşii lor, că informaţia înseamă putere. Şi pentru că o au, ca şi aceştia, din plin, se cred, aidoma lor, zei.