Istoricul Marius Oprea: Criza coronavirusului şi ”comunicarea strategică” a adevărului

Redăm integral comentariul semnat de Marius Oprea:

Sentinţa se potriveşte perfect crizei actuale provocate de noul coronavirus, cel mai straniu produs de export al Chinei de azi la nivel planetar.

Chiar dacă răspîndirea coronavirsului se va opri curînd, ceea ce deocamdată pare greu de crezut, lumea se va schimba fundamental, aşa cum s-a schimbat şi după atenatele din 11 septembrie 2001. Dar teroristul, în prezent, nu are chip. Nu poate fi identificat prin mijloacele convenţionale, militare şi de intelligence. Provocarea pentru securitatea la nivel global devine una majoră. Acum, ”cîmpul tactic” care se dezvolta pînă mai ieri pentru a acţiona împotriva unei ”ameninţări la securitatea naţională”, ca să vorbesc limba de lemn a ”serviciilor”, priveşte tot un agent, dar împotriva căruia ele nu mai pot lupta ca pînă acum: agentul patogen. Şi, ca obiect al agresiunii acestuia nu mai este o structură statală, un guvern – ci natura şi viaţa umană.

Vor reuşi structurile de putere din România să se mişte rapid în criza, nu doar a resurselor medicale (prioritare, în aceste condiţii şi un capitol la care nu am stat niciodată bine), cît mai ales în cea a gestionării fricii răspîndite de coronavirus, mai mult decît boala în sine? Măsurile drastice, rapide şi benefice care au fost luate pentru stăvilirea cornavirusului de către guvern sînt mai mult decît lăudabile – s-ar spune că, prin ele, guvernul Orban a salvat ţara de la un dezastru, cu toate nemulţumirile şi nedumeririle create iniţial.

Dar criza nu ţine numai de răspîndirea bolii în sine, ci a efectelor secundare la nivelul vieţii de zi cu zi. ”Distanţarea socială” nu trebuie să se transforme în paralizie societală, iar instinctele primare trebuie cumva stăvilite, pentru a nu genera haos. Aici, spre deosebire de capitolul medical de combatere a virusului avem capacităţi, slavă Domnului, şi încă supradimensionate. Vor reuşi structurile noastre ”de forţă”, avînd la îndemînă privilegiile acordate de declararea stării de urgenţă, să ţină situaţia sub control? Să sperăm că da.

Vor fi tentate, în schimb (sau în paralel) să-şi întărească propria putere, aşa cum atît SRI, cît şi SIE au făcut-o atunci cînd sub pretextul ”luptei împtriva terorismului” au primit cadou, în 2002, prin hotărîri de guvern, posibiliatea de a opera pe piaţă, prin ”firme sub acoperire”, asigurîndu-şi privilegii şi bugete care au scăpat oricărui control? Experienţa personală, cît mai ales ”tradiţia” şi ”cultura instituţională” a ”serviciilor” mă îndeamnă să cred că răspunsul e tot da. Beneficiind, în noile condiţii ale stării de urgenţă de puteri sporite, am senzaţia că, în mod prea puţin responsabil, atenţia lor se îndreaptă nu atît spre criza în sine, cît mai ales asupra controlului informaţiilor asupra ei.

Aici, atît Serviciul Român de Informaţii, cît şi Serviciul de Informaţii Externe moştenesc, din păcate, un model de gîndire şi organizare care nu a făcut dovada unei desprinderi totale de trecut. Un model cultivat de cadrele care au ajuns în aceste structuri după ce ele au fost înfiinţate, şi nu au venit de altundeva decît din fosta Securitate. Şi care au creat noi cadre, precum Coldea, după chipul şi asemănarea lor.

Una dintre condiţiile esenţiale pentru perpetuarea sistemului comunist a fost secretizarea eşecului. Realitatea nu trebuia să fie cunoscută cu exactitate şi nici descrisă corect. Înainte de 1989, a existat un sistem foarte bine pus la punct pentru protejarea informaţiei, la care accesul era permis numai iniţiaţilor - adică vîrfurilor partidului comunist. Tot ceea ce nu era permis să se ştie devenea automat secret de stat, protejat de Securitate. Atîta vreme cît realitatea contrazicea la tot pasul mitologia comunistă, ea trebuia “corectată”, cu ajutorul unui aparat bine pus la punct, bazat pe monopolul impus asupra informaţiei. Atît de mare devenise teama faţă de posibila circulaţie liberă a informaţiilor, încît pe lîngă Legea 23 din 1971 privind apărarea secretului de stat au apărut, la mijlocul anilor ‘80, prevederi din ce în ce mai restrictive. Pînă şi maşinile de scris erau sever controlate de Miliţie, în acelaşi regim ca şi cel al armelor şi muniţiilor.

Dacă reglementările situaţiei de urgenţă declarate nu vor fi utilizate cu discernămînt, am putea ajunge în aceeaşi situaţie. Un comunicat oficial din 16 martie a.c. m-a pus oarecum pe gînduri: Grupul de Comunicare Strategică din cadrul MAI anunţă că va analiza ”publicaţiile care difuzează în mod sistematic şi deliberat informaţii false, ignorând apelul pentru o informare corectă şi obiectivă”.

Măsura a survenit după ce preşedintele României a menţionat o dispoziţie în noul decret al Stării de Urgenţă, referitoare la propagarea de informaţii false prin intermediul mass-media şi în mediul online şi este precizată în comunicatul citat, care arăta că publicaţiile online pot fi dezactivate. Adică, precum odinioară, maşinile de scris intrau sub controlul Miliţei. ”Dispoziţia referitoare la eventuala dezactivare a publicaţiei online este emisă de Ministrul Afacerilor Interne, în baza analizei Grupului de Comunicare Strategică”, se arată în comunicatul oficial al MAI. Nu ni s-a spus niciodată de unde vine, cine compune, cine a iniţiat acest ”Grup de Comunicare Strategică”, cu care ne-am trezit peste noapte, cînd în 26 februarie, dar sub antetul Ministerului Afacerilor Externe, nu cel al Internelor, ca în prezent, ”Grupul” emitea un prim comunicat cu privire la răspîndirea în lume a coronavirusului.

Acum el are puteri sporite de impunerea stării de urgenţă, dar tot nu ştim cum s-a născut, cine e şi cui se subordonează acest ”Grup”, care a substituit de fapt dintr-o dată activitatea purtătorului de cuvînd al Guvernului şi departamentele de comunicare ale Internelor, Externelor şi SRI-ului la un loc.

Mai fac un recurs la istorie. Între instituţiile statului comunist, înainte de 1989 un rol extrem de de important l-a ocupat Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Inventivitatea malefică a funcţionarilor acestui Consiliu nu a cunoscut limită. La începutul anilor ‘80, ei au pus la punct o mică broşură, intitulată ”Lista cuprinzînd datele şi informaţiile nedestinate publicităţii”. Bineînţeles lunga listă de secrete era ea însăşi secretă, toate exemplarele multiplicate la şapirograf fiind înseriate şi predate pe bază de semnătură activiştilor partidului din eşaloanele locale superioare şi redactorilor şefi ai cotidianelor sau revistelor centrale şi judeţene. Textul broşurii era revăzut şi adăugit an de an, lista informaţiilor secrete devenind tot mai substanţială, în funcţie de deteriorarea situaţiei economico¬-sociale a ţării. În situaţia de faţă, aceste ”informaţii secrete” ar putea fi cele privind situaţiile provocate de răspîndirea coronavirsului în România.

În 1983, erau deci interzise accesului public datele realizărilor economice, altele decît cele apărute în documentele oficiale, precum şi “veniturile totale reale ale populaţiei”, “retribuţia reală şi nominală, veniturile totale şi reale ale ţărănimii, indicele general al preţurilor şi tarifelor, pensia reală şi alocaţia medie de stat pentru copii”. De asemenea, partidul comunist nu voia ca tot românul să cunoască date legate de calitatea necorespunzătoare a produselor, dimensiunile producţiei industriale rebutate sau, în cazul agriculturii, costurile producţiei agricole pe produse. Constituiau de asemenea secrete de stat datele absolute privind consumul pe locuitor la principalele produse alimentare şi nealimentare, gradul de înzestrare cu bunuri de folosinţă îndelungată a populaţiei şi chiar situaţia numerică a traficului de călători.

Nu aveam voie să cunoaştem date şi informaţii privind accidentele de muncă, îmbolnăvirile în masă, indicatorii asigurărilor sociale de stat, numărul pensionarilor sau al minorilor care necesitau instituţionalizare sau îngrijire şi nici necesarul de medicamente pentru populaţie. Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste interzicea, de asemenea, publicarea informaţiilor privind răspîndirea rîiei şi a păduchilor, ca să nu mai vorbim de cauzele sociale ale mortalităţii infantile sau de numărul avorturilor, legale ori ilegale. În privinţa relaţiilor internaţionale, se avizau pentru publicare doar documentele oficiale ale vizitelor peste hotare, iar la capitolul ”Alte date nedestinate publicităţii” erau trecute statisticile privind criminalitatea, accidentele grave şi catastrofele, incluzînd cauzele şi consecinţele acestora. Aşa că, în România, înainte de 1989, nu se putea întîmpla nimic rău fără voia partidului comunist. Cu alte cuvinte, vorba lui Napoleon dintr-un banc care circula în acei ani, “Dacă aş fi avut presa din România, nimeni nu ar fi aflat că am pierdut la Waterloo”.

Comunicatele tot mai ameninţătoare ale acestui misterios ”Grup de Comunicare Strategică” privind întocmirea de dosare penale celor care ar fi răspîndit ”informaţii false”, cît şi înfiinţarea unei noi agenţii, stirioficiale.ro, care prezintă ”singurul şi unicul adevăr” cu privire la coronavirs, la răspîndirea lui, la efecte şi la măsurile luate de guvernanţi în această situaţie de criză sînt semne ale alterării unui anume sens de a înţelege realitatea, specific mai degrabă situaţiilor şi practicilor de dinainte de 1989, pe care le-am menţionat.

Închei prin a spune că, dintr-o dată, în România s-a ivit o nouă ameninţare la adresa securităţii naţionale”: natura umană. E de înţeles, frica şi panica provocate de ştiri false sînt realmente un pericol, într-o situaţie de criză, precum cea de acum. Dar dacă se ascunde adevărul, substituit de o ”comunicare strategică”, pe care nu ştim cine şi cum o face, aceasta nu mai e o ameninţare, e o crimă.