COMENTARIU Marius Oprea: Istoria românilor, în varianta Covid-19

Mă întreb unde ne-am fi aflat noi în istorie, dacă ne-am fi ”autoizolat” şi am fi respectat ”măsurile de distanţare socială” pe tot parcursul ei. Luînd-o de la început, dacii, care se socoteau nemuritori, n-ar fi băgat în seamă coronavirusul, dar romanii, mai atenţi la normele sanitare, fie că şi-ar fi petrecut mult mai mult timp în terme, fie că pur şi simplu ar fi renunţat la un marş istovitor pînă în Carpaţi, care străbătea de la Roma încoace mai multe provincii, în care poate că ar fi fost obligaţi să se carantineze. Dacă totuşi legiunile ar fi pornit la drum, probabil că atacul asupra Daciei s-ar fi petrecut cîndva spre sfîrşitul domniei lui Traian. Şi sorţii de reuşită ar fi fost îndoielnici, în faţa impetuozităţii dacice, dacă nu cumva terenurile lipsite de locuitori, morţi deja de Covid-19 pentru că n-au respectat autoizolarea, i-ar fi transformat pe romani în uniciii noştri strămoşi. Dar şi într-un caz şi în celălalt, n-ar mai fi existat nici Columna lui Traian şi nici dacul Bicilis, care să trădeze şi să arate romanilor unde se află tezaurul dacic. Ar fi fost deci, fie daci, fie romani, stăpîni pe o grămadă de aur, dacă îl găseau.

Asta ar fi fost un lucru bun. Nu ştiu nici dacă ar mai fi fost atîtea migraţii, ori s-ar fi petrecut marea năvălire tătară. Istoria ar fi curs mult mai liniştită, într-o lume atomizată de autoizolare. N-am fi avut nici războaie cu turcii, dar nici fapte de vitejie. Mihai Viteazu ar fi rămas să-şi vadă liniştit de gospodărirea sutelor sale de sate şi nici că l-ar fi interesat să ridice oştiri, riscînd îmbolnăvirea lor, spre a făuri prima unire a românilor şi a aduce prima sclipire de demnitate şi dorinţă de unitate a viitoarei naţiuni. Ce să mai vorbim, însă, de Tudor Vladimirescu? Dacă fanarioţii ar fi venit aici, aici ar fi rămas. La 1848, nimeni n-ar fi avut idee că e nevoie de o Revoluţie, pentru că despre ce libertate poţi să vorbeşti, în autoizolare? Cum s-ar fi întîlnit valahii cu moldovenii la Milcov, să-şi dea mînă cu mînă, şi să-l sece dintr-o sorbire? De ce să facă un drum mare, peste vechile hotare, cînd zona Carpaţilor de curbură era oricum carantinată şi nu trecea nimeni, dintr-un loc într-altul?

N-am fi avut nevoie de război de independenţă, pentru că nimeni n-ar fi căutat să ne supună pînă la 1877, fiecare popor văzîndu-şi de propria izolare. În fine, primul război mondial poate că n-ar fi făcut victime, spre deosebire de pandemie, pentru că n-ar fi avut loc.  Dar n-am fi avut nici Marea Unire. Degeaba ar fi clamat chemarea tribunii Partidei Naţionale prin satele Ardealului, la Adunarea de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, abia de s-ar fi adunat cîţiva curajoşi, neîncrezători în existenţa Covid-ului şi cu îndeajuns de mulţi bani pentru a plăti amenda. Am fi rămas cuminţi şi n-am fi sărbătorit centenarul acum doi ani, cum stăm şi astăzi pe la casele noastre, contemplînd pe fereastră cum curge istoria pe lîngă noi.

Al doilea război mondial, chiar dacă ar fi avut loc, sub tensiunea tuturor presiunilor psihologice acumulate în timp şi nevoia de ”spaţiu vital” a tuturor, nu doar a lui Hitler, s-ar fi redus însă la o predare a noastră fără prea multă rezistenţă, dar cu o sfîntă indignare, mai întîi în mîinile armatelor lui Hitler, iar apoi ”eliberatorilor” lui Stalin. Aşa că astăzi harta României ar fi alta. Nemaiexistînd Unirea de la 1918, harta Valahiei, aşa cum o ştim, relaxată pînă la indolenţă, s-ar fi oprit pe la Focşani, cu o mare Republică Moldova la est, condusă de Igor Dodon. Cu o Transilvanie a ardelenilor, singuri cu ungurii şi cu orgoliul lor, cum visează unii din ei şi azi. Toate foste republici sovietice, beneficiare după prăbuşirea URSS-ului ale unei independenţe cu care n-am fi ştiut prea bine ce e de făcut. Am fi rămas între timp şi fără aurul de la strămoşii noştri daci sau romani (dacă nu l-ar fi şi găsit ei, l-ar fi găsit sigur ruşii), fără tot petrolul şi celelalte resurse, pentru că ar fi avut Moscova grijă, în jumătatea de secol de administraţie sovietică în principatele româneşti, să nu le mai avem. Iar la Bucureşti am fi avut probabil un preşedinte fanariot şi nu german, pentru că saşii n-ar fi venit în zorii evului mediu să colonizeze Ardealul: n-ar fi văzut rostul unui asemenea risc.

Ar fi fost bine? Ar fi fost rău? Istoria, indiferentă la toate aceste întîmplări, ar fi curs la fel de liniştită pe lîngă noi, ca şi acum, cu singurele ştiri care sînt aşteptate cu oarecare înfrigurare de populaţie: buletinul zilnic de la prînz al Grupului de Comunicare Strategică, privind rata îmbolnăvirilor în raport cu numărul de teste, de care depinde ce şi cum se mai închide şi ce ni se mai pregăteşte prin laboratoarele puterii, care s-au confundat şi ele cu cele de testare a Covid-ului.

Mai sus e un scenariu. În realitate, cu ce mai rămînem de fapt şi în acest prezent, după toate cîte s-au întîmplat, cu adevărat, în istoria noastră naţională? Cu nimic prea multe în plus...