Nicolae Coande / „Ruşilor, duceţi-vă dracului, mi s-a terminat varul!”

Brodski era deja laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1987). Întâlnirea este povestită în romanul epistolar, „Scrisori către Dubenka”, povestea de dragoste a unui bătrân prozator, el însuşi, cu traducătoarea sa americană, April Gifford. Hrabal şi-a făcut curaj şi l-a abordat la masa unde acesta stătea alături de o tânără femeie şi i-a reamintit de articolul publicat în „L’Expresso”, unde poetul stabilise că graniţa ideală între Europa şi Asia este pe Elba, adică acolo unde, îşi amintea Hrabal, soldaţii americani s-au întâlnit cu cei ruşi, în localitatea Torgau, pe 26 aprilie 1945. În acel moment, Reichul nazist era înfrânt, iar comunismul sovietic îşi începea ascensiunea mondială.

Plin de admiraţie faţă de poetul cu „ochii albaştri ca ai unei fecioare evreice frumoase”, Hrabal a ţinut să-i spună propria părere despre această graniţă care nelinişteşte conştiinţa europeană (nu şi cea rusească). El discutase adesea la Praga, alături de camarazii săi, scriitori comunişti, în faţa multor halbe cu bere, despre acest limes aproape metafizic. Părerile erau împărţite. Hrabal, cel puţin, susţinea că Europa Răsăriteană începe acolo unde se află ultima gară austriacă în stil empire. În interviul din revista italiană, Brodski spusese că „Asia începe la Kiev şi se termină în China”. Hrabal îşi amintea că Metternich, cancelarul austriac, avea propria teorie în acest sens. El spunea că Orientul începe la Viena, imediat după strada Am Graben. Cei care îşi fac vacanţele de iarnă în centrul Vienei ştiu cam pe unde este graniţa asta, foarte aproape de Stephansdom.

Tot acest exordiu a fost, poate, necesar, acum că Asia a ajuns iarăşi la Kiev, prin hoardele militare ruseşti, cum au fost pe drept numite în aceste zile în care Ucraina este sub asediu. Putler, cum este mai nou poreclit liderul belicos de la Kremlin, a atacat în forţă o ţară care îţi recăpătase suflul şi vocaţia europeană după episodul Maidan din 2014. Motivele sale sunt seci: Ucraina nu există ca stat, ea este produsul unei serii de rapturi teritoriale pe care le-au săvârşit chiar liderii comunişti începând cu Lenin şi terminând cu Hruşciov (care era ucrainean), Ucraina este un hinterland rusesc. Strategia de sabordare a Ucrainei este în viziunea dictotaurului rus (folosesc anume expresia cuprinzătoare lansată de Luca Piţu) necesară pentru recuperarea unor teritorii care aparţin acelei Rusii istorice născută din campanii militare agresive, după ce ea însăşi fusese sute de ani un teatru de război complicat, străbătută de caii tătarilor şi ai polonezilor.

Cum complicat este psihicul şi sufletul rus, rod al unei torturi a istoriei care şi-a pus amprenta asupra instinctelor sale. Îmblânzirea de care societatea rusă a avut parte prin influenţa culturii franceze a primit în sutele de ani de la momentul 1812 (Borodino, anul naşterii mişcării decembriştilor) nenumărate contre care privilegiau doctrina salvofilă şi a întoarcerii la tradiţiei unei Rusii pure, cu eroizarea ţăranului rus la finalul războiului cu Napoleon. Clasa aristocratică îşi arătase limitele, intra în scenă tipul rusului simplu, cuminte, care este purtat în jug ca vită de povară de o clasă atentă doar la luxura în care trăieşte. Orlando Figes a prins foarte bine în rama interpretării culturale acest imbold naţional, în cartea sa „Dansul Nataşei”, o privire complexă asupra acestei tensiuni care scindează şi azi societatea rusească. Când Petru cel Mare a decis să occidentalizeze Ţaratul Moscovit, o putere cu picioare de lut care-şi ţinea supuşii în înapoiere şi umilinţă, a întâmpinat o rezistenţă pe măsură. Pentru asta a trebuit să zdrobească legiunea streliţilor, corpul de elită care asigura securitatea ţarilor (un fel de KGB de azi al noului ţar rus), să tundă bărbile cât măturile ale boierilor agramaţi, să le taie capetele chiar atunci când bărbile era prea puţin. Figes ne spune: „Petru ura Ţaratul Moscovit. Îi dispreţuia cultura arhaică şi vederile înguste, teama superstiţioasă şi resentimentele faţă de Occident (…) Tânărul ţar a străbătut Europa de Nord ca să înveţe el însuşi noile tehnologii de care urma să aibă nevoie Rusia pentru se lansa ca putere militară continentală.” Odiseea ţarului reformator, încă barbar el însuşi, un uriaş crud, este foarte bine descrisă în cartea „Petru cel Mare” a istoricului american Robert K. Massie, care alocă un capitol inclusiv bătăliei de la Stănileşti, în urma căreia Dimitrie Cantemir se va refugia în Rusia pentru tot restul vieţii.

Amintesc de toate acestea pentru că în zilele tulburi din ultima săptămână s-au auzit voci care au pretins că Putin e urmaşul lui Petru cel Mare, măcar pentru faptul că s-a născut la Sankt Petersburg, oraşul fondat de ţar în smârcurile din nordul Rusiei. De fapt, Vladimir Putin reface drumul înapoi, de la civilizaţie la barbarie, într-o sfidare teribilă a Occidentului şi a acelei pături prooccidentale din populaţia Rusiei, în încercarea de a consolida acel rusism care mizează pe recalibrarea ţării ca putere care-şi cere înapoi sferele de influenţă pierdute după dezintegrarea URSS. Putin este însăşi negarea ideii de civilizaţie, omul care călăreşte, practică judo, se închină ipocrit la altarul ortodoxiei pravoslavnice, sub privirile aprobatoare ale mitropoliţilor cu grade sub sutană, asistă la parade militare, dar nu este văzut ţinând în mână o carte, nu apare la teatru sau la balet, deşi în Rusia trăiesc unii dintre cei mai mari scriitori şi artişti ai lumii.

Apropo de scriitori şi de spiritul lor care trebuie frânt neapărat în Rusia milenaristă, Isaiah Berlin povesteşte în cartea sa „Adevăratul studiu al omenirii” întâlnirea cu Boris Pasternak , la Peredelkino, satul scriitorilor sovietici, în 1945. În ciuda prigoanei de care avusese parte (deşi nu împărtăşise soarta lui Mandelştam, pe care îl apărase prost în discuţia telefonică cu Stalin), Pasternak credea că războiul, ca şi Revoluţia rusă, sunt fenomene care nu pot fi jdecate în categorii morale obişnuite, că acestea sunt dincolo de bine şi de rău şi că toate crimele, masacrele, epurările sunt un „preludiu necesar la o inevitabilă, nemaiauzită victorie a spiritului”. Un soi de profetism obscur părea să irige gândirea romancierului care tocmai se pregătea să scrie „Doctor Jivago”. Rusia, credea el, trece prin suferinţă tocmai pentru a se purifica. Când a murit, în 1960, Soljeniţîn publicase de un an „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, povestea unui zek (deţinut) care povesteşte ce se întâmplă într-o zi în Gulag. Zek-ul era însuşi Soljeniţîn, condamnat în 1945 la opt ani de muncă silnică. Va ieşi din închisoare în 1953, anul în care moare Stalin. Vladimir Putin se născuse cu un an înainte. El va prelua ştafeta, „profetic şi mistic” în cheia oferită înţelegerii noastre de către codurile KGB în care a fost educat, şi azi avem în faţă spectrul unui nou război provocat de o putere discreţionară care pare să se reîntoarcă în era violenţei planetare. Cum a înţeles Ahmatova în „Poem fără erou”: „Viziunea epocii de aur/ sau crima neagră/ În haosul teribil al vremurilor?”.

Acelaşi Hrabal, un scriitor care nu s-a exilat şi a rămas în Cehoslovacia după eşecul Primăverii de la Praga, povestea că în timpul vizitei din martie 1989 în SUA, la Washington, pe când Havel era la puşcărie, a fost întrebat care este cel mai frumos citat din ţara lui. El a explicat că după momentul ‘68 a vizitat Catedrala Sf. Vit cu un ghid valoros, profesorul Borovsky, care-i explica arhitectura şi istoria catedralei. Iar la un moment dat, profesorul i-a arătat la ieşire, sub palatul Schwarzenberg, undeva la colţul străzii Neruda, o inscripţie-manifest a rezistenţilor praghezi pe care autorităţile nu o şterseseră: „Ruşilor, duceţi-vă dracului, mi s-a terminat varul!”.
Cred şi eu că e cea mai frumoasă – şi cea mai adecvată, mai ales azi.