PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / De ce sînt ucrainenii altfel? ”Libertatea e ca religia, e în sîngele nostru”

Amos Chapple e un tînăr fotograf de origine neozeelandeză. Sătul de ţara sa, unde s-a simţit ”oprimat” de o socitetate orientată spre sine şi consumerism, a părăsit-o la 23 de ani şi a luat calea fostelor republici sovietice, de care s-a îndrăgostit – din perspectiva potenţialului imagistic. ”În Rusia, nimeni nu ştia cine sînt şi nimănui nu îi păsa. Mi-a plăcut acolo”, mărturisea el. Acum lucrează pentru ”Europa liberă” şi e stabilit la Praga, în Cehia, de unde călătoreşte adesea în ţările din fosta Uniune Sovietică. A ajuns pînă şi la ”polul frigului”, în Murmansk. Chapple a realizat anul trecut, la 30 de ani de la aniversarea independenţei Ucrainei, un amplu fotoreportaj al evenimentului. Revenit în Ucraina, după invazia rusă, a realizat poate cele mai impresionante fotografii asupra urmărilor conflictului, sub titlul de ”O sută de zile de război”. Mult mai importante sînt însă poveştile din spatele imaginilor. Ele răspund la o întrebare, pe care numeroşi oameni de pe toate meridianele şi-au pus-o: ce-i face pe ucraineni să-şi iubească atît de mult ţara? De ce sînt ei ”altfel”, aşa cum se vede azi, în „ziua independenţei” ţării, care coincide cu şase luni de la începutul invaziei ruse în Ucraina?

 

Chapple a călătorit prin Ucraina în pragul aniversării independenţei de anul trecut. Pe atunci era linişte – liniştea dinaintea furtunii, într-o lume neîmpăcată de uşurinţa cu care ”occidentul civilizat” acceptase ca ţara lor să fie ciuntită în 2014, prin ocuparea Crimeei de către ”omuleţii verzi” ai lui Putin. Fotojurnalistul de la ”Europa liberă” a fotografiat locuri şi oameni şi a stat de vorbă cu ei, încercînd să înţeleagă ce îi face atît de solidari şi de patrioţi. Răspusul l-a dat fiecare, în felul său. Cumva solidar cu ei, fotograful a ales să imortalizeze imaginile cu un aparat foto din epoca sovietică, fabricat la Harkov în 1973.

 

Khrystyna, 36 de ani, încerca să-i explice fotografului că pentru ucraineni independenţa ţării lor e o problemă aproape intimă. ”Lupta pentru independenţă a atins fiecare familie din Ucraina, fie prin lupte, fie prin Holodomor, fie prin represiunile lui Stalin... Libertatea pe care o avem este clădită pe sîngele a nenumăraţi ucraineni. În aproape fiecare secol, ne-am luptat şi nu am reuşit să ne cîştigăm independenţa. Acum, în sfîrşit, o avem; deci chiar şi după 30 de ani, simţim încă bucuria libertăţii. În Occident, nu simţiţi o astfel de legătură cu trecutul, deoarece libertatea a venit cu mult timp în urmă, deci nu o preţuiţi aşa cum o facem noi. Chiar şi astăzi, în Donbas, trebuie să luptăm pentru securitatea, limba şi teritoriul nostru”. Singura problemă pentru această tînără erau stereotipurile pe care un ucrainean le are de înfruntat: ţara e cunoscută mai ales din cauza accidentului de la Cernobîl, a femeilor frumoase şi uşuratice, a rackeţilor şi a sărăciei. Ceea ce a creeat un paradox – un exces de orgoliu naţional. ”Nu au crezut niciodată în noi, aşa că acum trebuie să credem noi, în noi înşine”, spunea ea. Iar războiul a devenit scena acestei credinţe. ”De fapt, sîntem foarte deştepţi şi determinaţi, dar încă nu ştim cum să ne arătăm lumii”, spunea ea. Războiul le-a oferit, în mod paradoxal, această posibilitate – şi ”lumea” a avut de ce să se mire.

 

Vasyl, un fost muncitor la o rafinărie care a falimentat, retras la ţară, îi spunea fotoreporterului neozeelandez de la ”Europa liberă” că ”am 58 de ani şi trebuie să mai aştept încă şapte ani pînă la pensie. Între timp, vînd ce pot din grădina mea, încercînd doar să trăiesc”. Cu toate aceste amărăciuni, pentru vîrstnicul şomer cea mai puternică amintire e cea a dobîndirii independenţei: ”îmi amintesc sărbătoarea, din ziua în care  Uniunea Sovietică s-a prăbuşit. Eram în sat, la doar cîteva sute de metri de aici. Toată lumea flutura steaguri ucrainene şi cînta Gloria şi libertatea Ucrainei nu au pierit (imnul naţional de azi – n.n.). A fost o atmosferă minunată, dar ne-am şi temut: în jurul nostru erau baze militare sovietice, aşa că mulţi dintre noi ne aşteptam să apară tancuri. Dar a doua zi dimineaţă, m-am trezit şi am ieşit pe stradă: şi eram încă liberi”. Cu toate greutăţile, asta i se părea, acum un an, lui Vasyl lucrul cel mai important: ”libertatea este ca religia: oamenii se pot uni în jurul ei”. Şi s-au unit... 

 

Dmytro, un tînăr întreprinzător de 32 de ani din Kiev spune că ”eram doar un copil într-un mic oraş minier din Donbas, cînd ţara şi-a cîştigat independenţa. Îmi amintesc de anii ce au urmat ca fiind foarte săraci. Doar două lucruri s-au extins - cimitirul şi piaţa oraşului”. Dar crede la fel ca Vasyl, că ”libertatea este în sîngele nostru. În ultimii 30 de ani, am avut trei revoluţii: una a fost Revoluţia Portocalie, a doua a fost înlăturarea de la putere a preşedintelui Viktor Ianukovici. După aceea, l-am votat pe Vladimir Zelenski la putere, aceasta a fost a treia revoluţie - pentru că nu este un politician, nu făcea parte din sistem. De trei ori am arătat lumii dorinţa noastră de libertate. Nu stăm cu mîinile în sîn, cînd vedem că ceva nu este în regulă”. Într-un mod paradoxal, el crede că viitorul Ucrainei stă în faptul că e mai puţin bogată în resurse, decît Rusia: ”datorită acestor resurse, Putin a reuşit să genereze o mulţime de bani pentru ţara sa. Iar în anii 2000, nivelul de trai al oamenilor a crescut, aşa că au votat în continuare cu el. Cred că petrolul a fost ca un drog pentru ruşi şi, din această cauză, şi-au vîndut libertatea; acum nici măcar nu pot să mai voteze cu adevărat”. Recunoaşte problemele Ucrainei, corupţia şi oligarhii ei: ”toate problemele din ţara noastră provin din sărăcie. Dar cred că următoarea generaţie va avea o mentalitate diferită: că nu are rost să aştepţi ca altcineva să facă schimbări, depinde numai de tine”. E lecţia pe care a învăţat-o, din independenţa Ucrainei şi cele ”trei revoluţii” care i-au urmat. 

 

Acum, Ucraina trece prin a patra revoluţie – cea a afirmării unei identităţi naţionale, în împrejurările unui război şi într-o epocă în care ”suveranismele” pălesc. Viktor, un bătrîn de 85 de ani, fost arhitect din Kiev, a trăit cît să vadă atît ocupaţia germană a Ucrainei, cît şi pe cea sovietică. ”În perioada sovietică, nu ştiam nici un alt mod de a trăi. Aveam un salariu stabil şi speram că atunci cînd mă voi retrage la pensie, voi putea să-mi ajut copiii şi voi călători la mare, o dată pe an. Nu puteam cumpăra mult, pentru că nu era nimic în magazine. Puteam cumpăra făină doar de trei ori pe an, cîte 3 kilograme de fiecare dată - şi nu puteam obţine unt, de nicăieri. Tocmai ne obişnuiserăm cu acest tip de viaţă; nu ştiam că oamenii pot trăi mai bine. În 1991, ne-am cîştigat rapid libertatea şi la început am crezut că este normal. Dar mai tîrziu ne-am dat seama că trebuie să luptăm pentru ea. Încă trebuie să ne dăm viaţa, pentru libertate”, spunea anul trecut bătrînul arhitect.

 

 

Viktor, arhitectul de 85 de ani, a fost martor şi al luptei ucrainenilor pentru independenţă, în faţa ocupaţiei ţării de către Armata Roşie sovietică. Pentru că Ucraina nu a cedat uşor, în faţa acesteia. Lupta ucrainenilor cu ruşii, la finele celui de-al doilea război mondial, e cea care a dat propagandei sovietice, preluată în zilele noastre de Kremlin, atributul de ”fascism”, aplicabil patriotismului ucrainean. Sînt numeroase documente, care ilustrează încrîncenarea acestei lupte – precursoare a războiului din zilele noastre. 

 

Mă rezum doar la o mărturie, a unui colonel din KGB, pe nume Gheorghi Sannikov, care, scriind despre partizanii antisovietici ucraineni, aşa-zişii ”banderovişti”, arăta că ”aceste grupe erau cele care terorizau populaţia, ţineau în tensiune angajaţii din organele teritoriale de securitate a statului (două divizii de mecanizate, anumite unităţi de trupe de grăniceri, toată miliţia şi o parte a graniţei sovietice care trecea prin teritoriul Ucrainei de Vest”. Dar nu partizanii erau cei care terorizau populaţia, care de fapt îi sprijinea şi adăpostea: altfel, n-ar fi fost nevoie pentru lupta împotriva lor de două divizii de mecanizate, cum scrie Alexander Gogun în cartea sa, ”Între Hitler şi Stalin. Insurecţioniştii ucraineni”, apărută la Sankt Petersburg (2004) şi Moscova (2012). Din primăvara anului 2014, cartea a fost scoasă din librării, cît şi de pe pagina de internet a editorului moscovit. IICCMER a tradus-o şi publicat-o în 2019, fiind ultima carte apărută cînd încă mai lucram acolo. 

 

Gogun mărturisea, între altele: ”e logic să presupunem că tensiunea nervoasă a reprezentanţilor giganticului aparat poliţienesc represiv sovietic era legată de faptul că grupuri mici de partizani, în ciuda evidentei lipse de perspectivă de a cîştiga lupta, continuau să primească sprijin de la locuitorii paşnici”. Acest lucru a fost recunoscut, în cele din urmă, şi de Sannikov, în memoriile sale: ”în raioanele în care se afla baza lor, prezenţa banderoviştilor avea asupra populaţiei locale o puternică influenţă ideologică. Populaţia continua să-i ajute, ascunzîndu-i de organele noastre”. Încă pe 17 martie 1955, la zece ani de la sfîrşitul războiului, în regiunile de vest ale Ucrainei au fost depistate ”11 unităţi de luptă”, au fost ucişi 32 de partizani. Erau căutaţi încă peste 500 de ”banderovişti”. E ultimul raport care semnalează existenţa acestei adevărate ”armate fără stat” şi a Rezistenţei Naţionale ucrainene. Astfel încît patriotismul ucrainean are rădăcini adînci. E ceea ce a determinat o mobilizare exemplară în 2014, cînd ruşii au ocupat Crimeea.

 

Cînd Amos Chapple, fotoreporterul ”Europei libere”, a imortalizat anul trecut oameni şi locuri la 30 de ani de independenţă a Ucrainei, a stat de vorbă şi cu Olexandr, un combatant de pe frontul ”separatist”, miner de 41 de ani. El avea opinii ferme legate de război şi, deşi o invadare a Ucrainei de către Rusia pe scară largă nu era pe atunci previzibilă, pentru el războiul devenise o realitate. ”Pînă în 2014, am fost mîndru de ţara noastră şi am trăit în pace, în toţi acei ani. Apoi, cînd a început războiul în acel an, am fost pregătit să lupt. A fost foarte greu pentru soţia şi copiii mei. Cred că a fost mai greu pentru ei, decît pentru mine, care am luptat în prima linie. După un an ca soldat, m-am întors la minerit. Noi, minerii, muncim din greu, dar nu ne lăsăm. Cea mai bună parte a muncii noastre este comunitatea - uneori ne adunăm lîngă rîu, în serile de vară. Mă bucur cel mai mult de natura de aici: cînd ieşi seara şi poţi auzi greierii şi broaştele din iaz. Şi oamenii - este dificil să-i descrii, dar i-ai văzut, cred că ştii despre ce vorbesc”, îi spunea minerul ucrainean fotoreporterului neozeelandez, fără să fie sigur că acesta înţelege, pînă la capăt. 

 

Şi într-adevăr, a fost greu de înţeles, pentru o lume întreagă. E greu de înţeles, pentru că multe din naţiunile Europei sînt bătrîne şi vlăguite. Ucraina e tînără şi are toate atributele acestei tinereţi. Pentru ucraineni, patriotismul nu e un cuvînt. Şi asta se vede, în fiecare zi de război – mai mult decît s-a văzut în vreme de pace. Într-un mod neaşteptat, Vladimir Putin este cel care, prin decizia sa de a porni ”operaţiunea specială”, e cel care a semnat, în faţa întregii lumi, certificatul de naştere al celei mai tinere şi mai viguroase naţiuni europene.