PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea/ Mitologia misiunii divine a Rusiei: cum gîndesc ruşii şi unde vor să ajungă?

Bolşevismul, de la Lenin la Berdiaev

Noua ”teologie” a puterii ruse trecînd prin ”filtrul spiritual” al ”întîistătătorulului” Bisericii Ortodoxe Ruse, care luna trecută ţinea slujbe de amploare, televizate la Moscova, pentru a binecuvînta trupele ruseşti care plecau la război în Ucraina şi a susţinut în predici că războiul purtat de Kremlin este un război de-a dreptul sfînt (fără să-i spună astfel), cu o dimensiune ”metafizică”,  cu privire la viitorul creştinismului. "Ceea ce se întâmplă astăzi este mult mai important decât politica. Vorbim despre mântuirea umană, despre unde va ajunge omenirea şi de care parte a lui Dumnezeu Mântuitorul". Căci el este acum, neîndoielnic, de partea ruşilor – se subînţelege. De fapt, ruşii nu au renunţat la ”bolşevism”, ca tip de comportament. L-au înlocuit însă pe Lenin, perimat de-acum, cu Berdiaev şi au trecut de la marxism la teologie.   

Nikolai Berdiaev, marele teolog rus, a murit 24 martie 1948 în exil, în Franţa. Pînă la căderea comunismului, scrierile sale au fost interzise în URSSS. Dar, după prăbuşirea Moscovei, spusele marelui teolog au pătruns adînc în toate mediile ruse. Fie sub forma de broşuri populare, tipărite în tiraje enorme şi difuzate prin biserică, fie în publicarea operei adnotate a marelui teolog, Berdiaev a ajuns noua ”marcă” rusă. Practic, alături de clasici ruşi, cu citate bine alese din operele lor, s-a construit un nou ”catehism” al rusismului, care a înlocuit ideologia comunistă. ”Prietenia între popoare” a epocii comuniste a fost substituită de ”pan-ordotoxismul” slav, care a pătruns, prin intermediul susţinerii Kremlinului, pînă în Africa – unde s-a constituit o nouă Mitropolie a Africii, sub ascultarea Patriarhiei de la Kremlin, pentru a-I ”pune la colt” pe Patriarhul Constantinopolelui, Bartolomeu. Sfîdînd ”a treia Romă” de la Moscova, acesta din urmă recunoscuse autocefalia Bisericii Ordotoxe Ucrainene, la trei ani după anexarea Crimeei.

Berdiaev l-a înlocuit cu succes pe Lenin. Ideile sale, cel mai des parafrazate fără a mai fi citate, au devenit un bun comun, în discursul politic al Moscovei. Iară ce scria Nikolai Berdiaev în februarie 1948: ”Întreaga conştiinţă slavofilă n-a fost cuprinsă de vrajbă faţă de cultura europeană, ci faţă de civilizaţia europeană. Teza conform căreia Occidentul este în putrefacţie însemamnă tocmai faptul că moare marea cultură europeană şi triumfă civilizaţia europeană, fără suflet şi fără Dumnezeu. Homiakov, Dostoievski şi Konstantin Leontiev se raportau cu entuziasm la trecutul măreţ al Europei, la această ţară a miracolelor sacre, la sfintele ei monumente, la pietrele ei vechi. Însă bătrâna Europă şi-a trădat trecutul, s-a lepădat de el. Civilizaţia burgheză fără Dumnezeu a biruit vechea cultură sacră. Lupta Rusiei cu Europa, a Răsăritului cu Apusul e reprezentată ca luptă a spiritului cu uscăciunea sufletească, a culturii religioase cu civilizaţia nereligioasă”. Ce diferenţă între predicile lui Kirill despre rolul războiului din Ucraina, sau discursul lui Putin, despre natura mai largă a ”operaţiunii speciale” pe care a ordonat-o în această ţară, pentru a o ”denazifica” şi a o ţine departe de alianţa occidentală a NATO?

Sub o formă sau alta, Berdiaev a dat naştere unei noi mitologii a supremaţiei ruse, cu axă şi fundamentare religioasă. Am regăsit, de pildă, multe din ideile teologului rus, reluate de una din cele mai vocale ”trompete” ale lui Putin din presa rusă, ziaristul Piotr Akopov de la agenţia de stat RIA Novosti, despre care am mai scris la MEDIAFAX, pentru că el însuşi s-a făcut remarcat în presa internaţională, prin intervenţiile lui radicale şi chiar prin gafele comise, din prea marea slugărnicie faţă de Kremlin. 

Mitologia rusă a misiunii sale divine

Am regăsit la acest ziarist modul deloc subtil în care, ca bun exemplu, ”teologia populară” a lui Berdiaev a devenit argument şi teorie politică de fundamentare a acţiunilor antiocidentale ale lui Vladimir Putin. Akopov a scris mult despre ”misiunea istorică” a ruşilor pe pămînt. Dar cel mai sugestiv, direct şi deci lipsit de orice ascunzişuri stilistice, mi se pare un interviu pe care el i l-a acordat unui confrate sîrb, pentru revista ”Geopolitika” de la Belgrad, unde a apărut în nr. 77, din august 2014. Puţin după anexarea Crimeei.

De la bun început, Akopov afirmă că ”singurul mod în care Rusia se poate salva ca ţară mare este să-şi taie legăturile cu Occidentul şi să-şi redefinească propriul model civilizaţional”. Mai departe, el spune că ”reînnoirea unei mari Rusii istorice este posibilă doar urmând această cale şi reînnoind elita administrativă (elita oficială, media, educaţională şi financiară)”, din care să fie eliminat ”cosmopolitismul” (care, în vremea lui Stalin, aş adăuga eu, era socotită o culpă penală). Dar nu e doar singurul element de ”neostalinism teocratic” antioccidental, pe care îl îmbracă regimul Putin. E vorba şi de legitimarea populară a soluţiei: ”majoritatea absolută a poporului nostru realizează acest lucru, precum şi o majoritate a intelectualităţii reale (şi nu cosmopolite) şi o majoritate a ofiţerilor şi oficialilor din cercul lui Putin. Prin urmare, autodeterminarea şi autocatharsisul Rusiei este doar o chestiune de timp, sperăm că în următorii câţiva ani se va petrece”. Şi, iată, ”războiul împotriva occidentului” a început, într-adevăr, ”în cîţiva ani”.

Akopov a arătat încă din 2014 cum s-a alcătuit ”reţeta” actuală a ideologiei Kremlinului: ”Formulând pentru sine un ansamblu de valori naţionale, conform cărora statul nostru se va dezvolta (aceasta priveşte valorile morale, etice şi religioase, precum şi alegerea unui nou model economic, un format de economie socială şi de stat care va fi în armonie cu principiile morale ale poporului rus şi aspiraţiile acestuia către dreptate şi comunitate), Rusia va putea sugera o alternativă la proiectul anglo-saxon, care înjoseşte culturile şi civilizaţiile naţionale”.

Ca şi în cazul istoriei în varianta ”putiniană”, de justificare a politicii sale agresive, Akopov prezintă trecutul, chiar şi cel mai întunecat şi criminal al URSS-ului, estompîndu-l sub ”marca civilizatoare” a rusismului: ”Chiar şi bolşevicii, care câştigaseră războiul şi care aveau la început elemente rusofobe, de-a lungul istoriei Rusiei s-au convertit treptat la teza naţională, devenind bolşevici naţionali la sfârşitul domniei lui Stalin. Din păcate, elita administrativă nu a dezvoltat această mişcare mai târziu, ci un proces contrar – cosmopolit – a pus stăpânire pe elita sovietică în anii ’60, care s-a încheiat în cele din urmă cu absurdul perestroikei şi cu consecinţele ei catastrofale în dezintegrarea URSS. La debutul anilor 2000 a început din nou naţionalizarea elitelor administrative, o elită care până atunci fusese construită din oameni destul de întâmplători şi plutocraţi occidentali. Acest proces a câştigat un impuls considerabil în 2012, după întoarcerea lui Putin la Kremlin. Această delimitare de Occident, atât ideologică, cât şi financiară, nu este doar un răspuns la presiunea SUA asupra Rusiei şi lui Putin, ci este o necesitate istorică pentru Rusia”.

Şi, ca imaginea să fie completă, trebuie să mai precizez că interviul avea loc în contextul scandalului internaţional al doborîrii avionului malaezian de către forţele separatiste pro-ruse din sudul Ucrainei, din vara anului 2014. Context în care Piotr Akopov afirma, sigur pe sine, că ”doborârea Boeing-ului malaezian seamănă foarte mult cu una dintre acele provocări pe care serviciile secrete americane le organizează cu mare plăcere. Ne amintim destul de bine şi cunoaştem toate provocările care au fost organizate în Iugoslavia şi Serbia în anii '90 şi ne dau motive întemeiate să bănuim că şi Statele Unite au fost implicate în prăbuşirea Boeing-ului malaezian. În ceea ce priveşte acţiunile Occidentului împotriva sârbilor în anii '90 patrioţii ruşi cunosc bine şi îşi amintesc lecţia sârbească şi să înţeleagă că distrugerea ţării dumneavoastră a fost un avertisment pentru noi”, un ”experiment” occidental, ”pentru a dobândi o experienţă pe care să o folosească la un moment oportun în Rusia”. ”Teoria conspiraţiei”, de care şi noi suferim, are fără îndoială origini slave.

Akopov mai spune ”Slavă Domnului că ne-am îndepărtat de pragul prăpastiei, de care eram aproape în anii '90, iar scenariul iugoslav nu a reuşit la noi. Dar acum vedem realizarea sa în Ucraina, care din punct de vedere istoric este o parte a Rusiei”. Pentru el suveranitatea celor două republici. Doneţk şi Lugansk (Novorossia) şi aducerea lor sub tutela Moscovei, încă departe în 2014, cînd acoda acest interviu, ”este doar o fază a luptei pentru întreaga Ucraină, care trebuie să rămână o parte din oecumenul (adică lumea) Rusiei. Când va fi suficient de puternică şi independentă, Novorusia va deveni o pârghie, cu ajutorul căreia se va putea schimba situaţia în toată Ucraina şi va opri includerea ei în lumea occidentală”.

Toate acestea de mai sus s-au întîmplat, după cum a ”prevăzut” Akopov, familiar cu noua ideologie şi ”filosofie politică” a Kremlinului, al cărui promotor a fost de la bun început. Şi, bineînţeles, totul are justificări istorice întemeiate:”conflictul Rusiei cu Occidentul are o istorie veche de o mie de ani – noi am fost întotdeauna un vecin nedorit al Occidentului, pe care au încercat întotdeauna să-l supună intereselor lor şi, de cele mai multe ori, au încercat pur şi simplu să ne subjuge (sub orice pretenţie). Ceea ce vedem acum, este doar începutul unei noi etape mai serioase în acel conflict”. Căci, aşa cum spunea cucernic Piotr Akopov în august 2014, aceasta este ”calea Katechonului şi a moştenirii Sfintei Rusii, momentul în care vom proclama noul nostru Simbol al Credinţei la nivel de stat”. Niciunul altul decît Rusia cea mare, ca alternativă istorică la ”proiectul anglo-saxon”, o lume învechită şi ”fără Dumnezeu”. Rusia profundă crede în Rusia cea mare, care să conducă lumea. Rusia profundă şi pravoslavnică crede că Ţarul ei Putin e în luptă cu putregaiul occidental, prin voia Proniei cereşti. Cu ea avem de luptat, aici au dus cei douăzeci de ani de putinism.

Războiul din Ucraina este doar începutul. Justificările lui, istoria contrafăcută, propaganda naţionalistă şi pan-slavistă, politico-telologică şi nu politico-ideologică, cum era în trecutul comunist, cu un aşa mare succes de mase în Rusia de azi, arată că lucrurile au început să se mişte, în sensul celor pe care ziaristul rus le afirma acum opt ani. Acele lucruri se întîmplă, şi numai o trezire la realitate a întregii lumi, cu privire la ”vocaţia agresivă” a Rusiei, poate împiedica un deznodămînt tragic, la care îmbinarea nefastă între Lenin, spiritul rus şi invocarea voinţei lui Dumnezeu poate să aducă omenirea.