PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Putin nu e deloc nebun – cum nici Ceauşescu n-a fost. E doar la fel de comunist ca el, doar că e în viaţă şi la putere

”Marea dezbatere” despre sănătatea la cap a lui Putin

Informaţiile despre  conţinutul discuţiilor din Senatul american au rămas discrete, dar senatorul Chuck Grassley a confirmat că s-a discutat despre sănătatea psihică a lui Putin. Subiectul a ”ţinut pagina” peste ocean, în ultimele zile. Cînd toată lumea şi-a adus aminte de ”Teoria nebunului”, a lui Nixon. Putin nu este însă, după părerea mea, nebun. Nu şi-a pierdut controlul: e doar un kaghebist trăind încă în războiul rece al minţii sale, într-o epocă în care acesta nu mai încape şi nu mai are sens. E vorba de inadecvare la realitate, într-adevăr, dar nu într-un sens maladiv, ci mai degrabă obsesiv-compulsiv şi temperamental. Vladimir Vladimirovici Putin nu e nebun, în măsura în care a fi, comportamental vorbind, un Stalin modern sau o sosie a lui Ceauşescu nu e o boală, ci o obsesie, o ”beţie a puterii”.

De fapt, Putin e nebun doar în măsura în care în politica externă el a aplicat ”teoria nebunului”, un fel de doctrină sau mai degrabă o conduită de politică externă care-şi propune să sperie inamicul, folosită (cam fără succes) de Richard Nixon, în timpul războiului din Vietnam, între 1969 şi 1974. Ameninţarea cu folosirea unor mijloace disporporţionate nu i-a intimidat pe vietnamezi, dar cînd Putin a trecut la activarea arsenalului nuclear, lumea l-a luat destul de în serios. Pentru că unul era preşedinte (totuşi) al unei democraţii, iar al doilea e preşedinte-autocrat al unui stat totalitar, în care democraţia e doar o poză. Noam Chomsky cita un raport oficial STRATCOM, un secret din acele timpuri, în care se arăta că ”nu este bine să oferim o imagine prea raţională sau imperturbabilă despre noi înşine. Faptul că SUA poate deveni iraţional şi răzbunător, dacă interesele sale vitale sînt atacate, ar trebui să facă parte din imaginea pe care o avem ca naţiune".

Pe de altă parte, se considera ”benefic pentru comportamentul nostru strategic faptul că unele elemente pot părea scăpate de sub control”. De fapt, abordarea este chiar mai veche. În jurnalul său, fostul prim ministru israelian din anii ’50, Moshe Sharet, povestea cum cîţiva membri ai guvernului său ”au vorbit în favoarea actelor de nebunie, că o să înnebunim, [dacă ne înfurie]”. E vorba, bineînţeles, şi într-un caz, şi în celălalt, de simularea unei nebunii, pentru a intimida, ori, în cazul cel mai rău, pentru a acoperi acte ulterioare reprobabile. Deci, cum zic românii, de ”a face pe nebunul”. Asta, da. La asta, Putin se pricepe de minune. Alfel, nu e nebun deloc.

Această ”arie a nebuniei” este jucată, cu succes, în momentul de faţă de preşedintele rus în ceea ce priveşte arsenalul nuclear deţinut de ţara sa. Alăturată interesului său de a ocupa, imediat după invazia din Ucraina, centrala nucleară de la Cernobîl, care a dat naştere unui potop de scenarii pe ”piaţa de profil”, ameninţarea recentă (şi reală) cu activarea armamentului nuclear a pus, într-adevăr, lumea pe jar. ”Aria nebuniei” a devenit, din sonoră, stridentă. Şi lumea s-a panicat, pe bună dreptate. Dar Putin nu trebuie din acest motiv considerat nebun. Tot Chomsky arăta că e extrem de important ca deţinătorul arsenalului nuclear să arate, prin declaraţii şi acţiuni puternice, că e în stare să-l folosească – altfel, posesia acestui arsenal în care s-a investit enorm nu-şi joacă menirea de descurajare, pînă la capăt. ”Totul se reduce la o chestiune de credibilitate”, spunea Chomsky.

Personal, am îndoieli că Vladimir Putin l-ar fi citit pe Noam Chomsky, dar se poartă de parcă ar fi făcut-o. El nu e nici pe departe lipsit de uzul raţiunii, numai că raţiunea sa e din alte timpuri, e una anacronică, perfect conservată din vremea războiului rece. Din acest motiv, unele din gesturile lui, din atitudinile lui, din cuvintele lui sînt socotite ca fiind ale unui nebun – pentru că nu aparţin acestor timpuri, ci vin din istoria glorioasă a stalinismului sovietic.

Nebunie, versus comunism

Ceea ce a pus pe jar ”establishment”-ul din ţările occidentale a fost contextul în care Putin a făcut publice ameninţările, deloc voalate, cu referire la arsenalul nuclear pe care-l deţine, anume, invadarea Ucrainei, unde o săptămînă de insuccese a însemnat şapte zile a cîte 24 de ore, de nervi care au lovit în marmura orgoliului lui Putin. Acesta nu poate suporta nici măcar ideea că ar putea fi umilit – şi, de către cine? De către ”fraţii” ucraineni, cărora vrea să le facă pustiul de bine şi să-i scape de un ”tinerel”, un ”actoraş” al cărui nume nici măcar nu-l pronunţă şi care, totuşi, a vrăjit în asemenea măsură poporul, încît acesta nu-i primeşte cu flori pe soldaţii ruşi, mesageri ai ”unificării slave”?

Putin înţelege de fapt prea bine că, dincolo de aspectul militar, ceea ce se petrece în Ucraina arată că lumea occidentală, vrînd-nevrînd, e mult mai atractivă pentru ucraineni, chiar şi pentru ruşi, decît raiul puterii Rusiei. Şi-l irită faptul că nu-i poate convinge şi pe unii, şi pe alţii că acest ”rai” e mai mult decît o pojghiţă, sub care colcăie putregaiul. Pentru că, din nefericire pentru el, Putin chiar a crezut şi crede încă în asemenea propagandă, atît de practicată în cercurile kaghebiste în care s-a format, în tinereţe. Problema lui Putin nu e nebunia, ci faptul că el n-a progresat, în timp. Gîndirea lui a rămas aceeaşi, ca în anii ’80, cînd era cu misiune la Dresda, în fosta RDG. A cărei cădere a trăit-o, ca şi pe cea a URSS-ului – şi, probabil, şi-o fi jurat, chiar dacă nu să le răzbune, măcar să nu le uite. Şi nu le-a uitat. Gîndurile şi reacţiile sale au rămas acolo, cu ele, în acea epocă.  

Iar acum, cînd a ajuns la înghesuială şi vede o nouă ”cădere”, de astă dată a proiectului său, cu privire la renaşterea puterii Federaţiei Ruse, alături de aliaţi din fosta URSS, Orient şi America de Sud, Putin reacţionează cum ştie: plusează şi ”face pe nebunul”, fără ca din reacţiile sale să lipsească însă o logică strategică – cu toate că aceasta face parte din arsenalul ”războiului rece”.

Acesta e motivul pentru care, de altfel, Condoleezza Rice, secretar de stat în vremea lui George W. Bush a spus despre comportamentul recent al lui Putin că e unul care-i pare instabil: "L-am întâlnit de multe ori, dar acum e un Putin diferit", a declarat duminică doamna Rice. Bineînţeles – e un Putin deocamdată înfrînt, rănit şi din acest motiv turbat. "A fost întotdeauna calculat şi rece, dar acum e diferit. Pare instabil. De asemenea, am constatat o redare delirantă a istoriei", a mai spus Condolezza Rice. Ceea ce nu e întocmai corect. Putin a făcut întotdeauna rapel la istoria măreaţă a Rusiei, cînd s-a adresat poporului rus, dar probabil că doamnei Rice nu i-au ajuns sub ochi aceste rapoarte, sau nu le-a citit, pentru că nu prezentau interes ”strategic”. Dar, spre deosebire de societăţile democratice occidentale, unde discursul politic trebuie să fie veşnic ancorat în realitate, pentru a cîştiga voturi, în ţările cu regimuri totalitare legitimarea istorică a regimului e o problemă fundamentală şi o prezenţă aproape cotidiană în acelaşi discurs politic.

E o problemă de cunoaştere, la care occidentalii au rămas corijenţi. Neînţelegerea lui Putin vine din faptul că încă mulţi politicieni din occident sînt prea puţin familiarizaţi cu istoria comunismului, pe care au socotit-o ”inutilă”, odată ce au cîştigat războiul rece. La fel ca şi doamna Rice, un fost oficial din serviciile secrete americane, şi anume Jim Clapper, fostul director al Serviciului de Informaţii Naţionale, a spus tot duminică, la CNN: "Personal, cred că este dezorientat. Îmi fac griji pentru acuitatea şi echilibrul său".

Nu cred că e cazul. Mie nu mi s-a părut deloc dezorientat. Poate că e sub presiunea furiei înăbuşite, ca o ”oală sub presiune” rusească, din cele care fluieră cînd aburul ţîşneşte, dar cumpătul şi-l păstrează. Nici preşedintele francez Macron, care pe acest fundal s-a grăbit să se destăinuie în privat că Putin i s-a părut într-o ”derivă ideologică şi de securitate" nu are dreptate. Putin a fost şi a rămas ancorat de cînd se ştie, în această ”derivă”. Cu mult înainte ca Macron să fi ajuns preşedinte şi să-l fi întîlnit, la capătul unei mese de şase metri, aşa cum împăraţii bizantini îi primeau, în urmă cu un mileniu şi jumătate, la curţile lor pe solii vandali sau ostrogoţi.  

Şi nici faptul că Putin e izolat, după cum s-au grăbit tot mai mulţi să adauge, nu e un semn de nebunie; cum nici că el comunică numai cu o mînă de apropiaţi, nu e tocmai o noutate. Niciun lider sovietic înaintea sa nu a făcut altfel – nici măcar Gorbaciov. Aşa s-a condus de cînd lumea imperiul sovietic şi apoi rămăşiţele sale, din care s-a încropit Federaţia Rusă. Astfel că ”preocupările legate de sănătatea mintală şubredă a lui Putin sunt deosebit de relevante, având în vedere că el are degetul pe declanşatorul nuclear”, cum spunea americanul Jim Clapper, denotă numai o judecată superficială şi o necunoaştere a istoriei şi a modului de gîndire, în sistemul totalitar comunist. A cărui întruchipare Vladimir Putin continuă să fie.

Toţi ”oficialii” serviciilor de informaţii occidentale care spun că îl cunosc şi l-au studiat pe Putin, socotindu-l acum ”deranjat” la cap, greşesc, ori cu voie, ori într-un joc ieftin al dezinformării, dacă astfel cred că vor determina pe cineva să-l răstoarne pe dictator, sub pretextul că a luat-o razna. Putin e încă puternic – cît încă n-a pierdut definitiv în Ucraina.

Singura judecată apropiată de realitate a fost aceea emisă de Rebekah Koffler, fost ofiţer de informaţii  militare şi autoarea  unei cărţi despre strategia secretă a lui Putin privind America. Ea a spus: "cu siguranţă, Putin nu e nebun. Această dezbatere în care e catalogat nebun arată că nu-l luăm în serios şi nu avem capacitatea de a-l înţelege. Putin nu este delirant, nu prezintă anomalii mentale. Putin este un lider autocratic tipic Rusiei, cu sânge rece, care-şi asumă riscuri într-un mod foarte calculat. Pur şi simplu, execută un plan pe care l-a pus la punct de 20 de ani". Absolut corect. Dar, nu numai la noi, ci şi în America nu sînt ascultaţi specialiştii, ci Condoleezza Rice. Şi acolo, ”funcţia” bate ”gradul” şi competenţa nu dă afară din casă în politică. Mai ales în ceea ce priveşte cunoaşterea comunismului, a istoriei şi resorturilor care l-au menţinut, pînă ce a fost crezut mort.

Şi iată comunismul nu e mort, nici  comunistul nu e nebun. Putin n-a făcut decît să dea deoparte ceea ce se credea a fi un linţoliu, şi să-l arate lumii. Nu numai că trăieşte, dar n-a fost mort cu adevărat niciodată, cum au crezut cu naivitate occidentalii, care şi-au închipuit că au şi îngropat comunismul, la începutul anilor ’90. De aceea, acum, în zilele noastre, un comunist-kaghebist autentic, precum Putin, le apare acum drept un nebun – cînd de fapt, liderul de la Kremlin nu s-a schimbat deloc, niciodată.