PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Teatru în teatru, la premiile UNITER: protest neomarxist compromite adevărul marginalizării tinerilor actori

Tînăr actor, caut scenă

E cît se poate de adevărat că tinerii n-au loc de ”consacraţi” pe scene, unii doar prin vîrstă. Problema e că sînt prea mulţi ”dinozauri” care le ocupă, uneori fără vreun merit, în afara aceluia că au prins pe vremuri cîte un loc la un teatru, de unde-şi aşteaptă pensionarea. Sînt afiliaţi la sindicatul de profil, îşi plătesc cotizaţia, mai sînt băgaţi în distribuţii, pentru că – nu-i aşa, tot iau un salariu.

Scenele sînt blocate, ca listele în parlament, de cei care ”au apucat” să se eternizeze pe ele. Nimic nou. Numai că asemănările se opresc aici. Scena politică seamănă numai pînă la acest punct cu scena teatrală, unde dinamica este mult mai vie. Tinerii vin din urmă, în valuri, ascensiunea lor nu poate şi nu e oprită. Puzderie de teatre independente, de mici ”companii teatrale” fac deja o concurenţă deloc de neglijat şi de foarte bună calitate scenelor consacrate. Unde însă tinerii continuă să fie igoraţi, ca şi la galele de premiere de profil, deşi nu sînt ignoraţi de public – altfel, n-ar supravieţui deloc, nici măcar aşa, pe sponci, cum o duc acum.

Cunosc tineri actori angrenaţi în asemenea proiecte, de mai bine de un deceniu. N-au bătut la poarta consacrării pe mari scene nu pentru că n-ar merita-o, dar nici măcar nu li s-a dat vreo şansă – e aşa de îndepărtată, ca Olimpul pentru vechii greci. N-am să le dau numele, pentru a nu fi acuzat de subiectivism. Toţi sînt de un entuziasm care i-a ţinut atîţia ani în teatru, deşi din expediente, s-ar spune, dacă ne gîndim la spectacole de improvizaţie, stand-up comedy şi clipuri muzicale de un mare succes pe internet. Sînt buni, chiar foarte buni, o pot spune cu mîna pe inimă, însă au început să şi obosească – mai au, totuşi, nu prea mult pînă la patruzeci de ani şi ”tinereţea” şi ”entuziasmul” încep să se ducă, în vreme ce nimic nu se întrezăreşte la orizont. Stau cu scenarii minunate în sertar, cu proiecte care rămîn doar proiecte, pentru că trebuie să se rezume la finanţări minuscule pe care le pot găsi, ici şi colo, la colaborări cu teatre judeţene şi îşi cîştigă pîinea fiind unii dintre ei ”abonaţi” ai caselor de producţie publicitară, alţii mai au şi alte ”job”-uri, plus sprijinul familiei, cam la toţi.

Pînă cînd, se întreabă ei, mă întreb şi eu. Pînă atunci cînd dinozaurii care ocupă scena  fie vor obosi, fie vor înţelege că ei înşişi or să dispară, lipsiţi de glorie, dacă nu lasă iarbă proaspătă să crească lîngă ei. E ceea ce din păcate nu se va întîmpla încă în teatrul românesc, care a ajuns în aceste zile scena unei confruntări făţişe. Dar e un scandal de la premize discutabile, care ratează dezbaterea şi dialogul între ”tineri” şi ”bătrîni”, pentru că aşează totul sub ”steag fals”.

”Declic” în teatru. E neomarxism, sugerează marele Purcărete

E neomarxism, aş zice din prima şi eu, gîndindu-mă la promotorul protestului unei lungi liste de semnatari, cei mai mulţi tineri actori (mai ales actriţe), din care-l cunosc (ca şi marele public) doar pe Mihai Călin: e vorba de asociaţia ”Declic”, cunoscută pentru atacurile sale la adresa ”valorilor conservatoare”. Să pomenesc numai petiţia susţinută de asociaţie în 2021, ”NU – BOR”, prin care se cerea nici mai mult, nici mai puţin decît ”retragerea facilitatilor fiscale oferite Bisericii Ortodoxe Române, prin retragerea calităţii acestuia (sic!) de cult recunoscut la Secretariatul de Stat pentru Culte, ce le conferă dreptul de a primi subvenţii si alte facilităţi fiscale, pe temeiurile constituţionale ale atacurilor sistematice împotriva drepturilor omului şi subminarea eforturilor de democratizare a societăţii”. Zău, aşa?

Asocierea cu ”Declic” nu face decît rău unui demers altfel de înţeles, la fel de justificat şi necesar, cum e accesul tinerilor la scenă. Problema e ambalajul şi pretextul. La fel a gîndit şi Silviu Purcărete, dar asupra acestui aspect voi reveni. Mai întîi petiţia, care cere UNITER, ”Uniunea Teatrală din România” un lucru punctual: ”retragerea nominalizării lui Andriy Zholdak din categoria Cel mai bun regizor”. Aici se vede amprenta ”Declic”, pentru că e vorba, se spune în petiţie, de un ”regizor care a comis de nenumărate ori abuzuri psihologice şi fizice în timpul repetiţiilor sale, punând în pericol sănătatea fizică şi psihică a actorilor cu care a lucrat”. Las la o parte un scandal cu iz hollywoodian încă neizbucnit, pentru că nu există mărturii ale abuzaţilor/abuzatelor. Mai e vorba şi de ”acordarea unui premiu pentru întreaga activitate lui Alexandru Repan, fost colaborator al Securităţii”. Între timp, UNITER a retras nominalizarea lui Repan. Rămîne problema regizorului ucrainean.

În post-scriptumul protestului se spune ” De ce este important” acesta: ”credem că acest gest ar putea da un semnal că premiile din teatrul românesc funcţionează ca peste tot în lumea de azi, unde abuzatorii sînt retraşi din listele de nominalizări la cea mai mică suspiciune în această privinţă”. Ar fi fost important dintr-un alt motiv, accesul tinerilor la scenă. Dar acesta e înlăturat şi sînt deocamdată invocate numai nişte suspiciuni, în legătură cu un regizor şi nu dorinţa tinerilor de a avea loc pe scenă. Oricum aceasta nu-şi avea locul tocmai într-un protest sub egida asociaţiei Declic. Este şi motivul probabil pentru care niciunul din actorii tineri pe care îi cunosc nu s-au asociat listei.

Dealtfel, chiar subiectul declarat al protestului, prezenţa pe lista nominalizărilor a regizorului ucrainean Andriy Zholdak e contestat de Tompa Gabor,  directorul general al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, care apără reputaţia acestuia într-un mesaj transmis de Radio România Cultural: ”acest tip de activism neobolşevist, influenţat de ideologia «woke» şi «cancel culture», este deosebit de nociv şi pune în pericol creaţiile artistice de mare valoare. Referitor la controversele iscate în jurul nominalizărilor din acest an la Premiile UNITER, consider inacceptabilă ideea retragerii nominalizării lui Andriy Zholdak de către juriu la premiul pentru regie, în urma petiţiei unui grup activisto-ideologic, bazată pe o narativă mincinoasă, exagerată, deformată şi umflată de către presa din România, în contextul spectacolului Rosmersholm de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, de la premiera căruia au trecut exact 6 ani! Pe vremea aceea au apărut titluri bombastice şi şocante, de gen actriţă bătută de regizorul ucrainean, care s-au dovedit a fi cu totul neadevărate în urma anchetei şi investigării pe care am întreprins-o imediat după eveniment. Menţionez că de atunci spectacolul a luat numeroase premii la festivaluri internaţionale”. Asta e, Declicul nu s-a petrecut.  

Problema de fond, aceea a accesului tinerilor pe scenă apare marginal în textul protestului, în introducere, unde se spune că ”anunţul nominalizărilor juriului UNITER din acest an ne-a surprins şi ne-a afectat profund”, şi pentru ”invizibilizarea tinerei generaţii de artişti care nu este reprezentată în categoriile Cel mai bun spectacol sau Cea mai bună regie, a teatrului independent, a diversităţii estetice care caracterizează teatrul românesc din ultimul timp”.

Faţă de acest protest, nominalizat UNITER pentru premiu la categoria Regie, Silviu Purcărete a reacţionat, cu umor negru şi inteligenţă, printr-o scrisoare adresată UNITER pe 20 martie, prin care a cerut să-i fie retrasă nominalizarea, pe care merită să o redau integral: ”Odată demascat, cum aflu, că am 72 de ani, că sînt de parte bărbătească, ca să nu mai pomenim, Doamne fereşte, şi de alte beteşuguri incorecte politic, mi-am dat şi eu seama că nominalizarea mea pentru un premiu de regie este în răspar cu aşteptările unor tineri confraţi şi surori şi generatoare de agitaţie şi indignări. Mulţumind adînc celor cinci membri ai juriului pentru «rătăcirea» de a mă fi înscris pe lista candidaţilor la premiu, vă rog sa luaţi în considerare retragerea mea dintr-o competiţie pe care nu mi-am dorit-o şi nu mi-o doresc neapărat şi care provoacă atîta amărăciune şi parapon. Se ştie că în vremuri grele, cu resurse de hrană împuţinate, mamiferele bătrîne sînt îndepărtate şi sacrificate pentru salvarea exemplarelor tinere, iar noi trăim, într-adevăr, vremuri grele. Spre împăciuire şi armonie, propun ca, în locul candidaturii mele, juriul sau chiar Senatul însuşi să desemneze pe unul din tinerii sau, mult mai corect, pe una din tinerele leoaice ale regiei româneşti. Nimic ironic, doar respect pentru vocea Naturii!”

Însă totul e de fapt de o ironie muşcătoare – probabil izvorîtă tocmai din patronajul progesiştilor (mai ales ”progresistelor” de la ”Declic”) asupra protestului. Din cauza asta, o dezbatere serioasă nu poate avea loc şi lumea teatrului a fost ruptă în două: progresişti-neomarxişti şi conservatori, cînd de fapt e vorba, pe fond, de un conflict între generaţii, rezolvabil punctual, prin dialog.

Un dialog căruia îi pune punct înainte de a fi început, la fel de muşcător, dar şi într-un limbaj foarte dur chiar o femeie, actriţa Lia Bugnar: ” Ştii că trăieşti vremuri de căcat când Silviu Purcărete îşi retrage participarea la premiile UNITER, pentru că s-a iscat vrie în breaslă, că tot Purcărete şi tot Afrim să fie nominalizaţi? La spectatorul plătitor de bilet n-ai cum să ai pile, dragi colegi. Pe spectatorul plătitor de bilet, de fapt, îl doare-n cur şi de premii, şi de cronici, şi de luptele noastre meschine pe nimic. Pe spectatorul plătitor de bilet îl intereseaza să stea pe scaunul ăla şi să se desprindă de viaţa lui pentru o oră, două, trei. Atât. Puteţi voi să faceti câte zavere vreţi, lucrul ăsta nu se va schimba niciodată. Din fericire. Vreţi în faţă? În fruntea trebii? Pe locul cel mai înalt de pe podium? Puneţi mâna şi faceţi lucruri care să vă ducă acolo, că datu’ la gioale în mod organizat nu o să vă ducă mai aproape de premiu’ cu coroniţă”. Dur şi adevărat.

Radu Afrim, el însuşi nominalizat, a reacţionat, afirmînd că motivele protestului ”Evident sînt cu totul altele, unele absolut legitime”. La fel de adevărat. ”Dar de aici si pînă la ura asta ageistă, care în alt context - să zicem – feminist (adică, dacă Silviu Purcărete ar fi fost Silvia – n.n.) ar fi fost pusă la zid în secunda doi, e cale lungă. Mărturisesc că aş fi procedat şi eu la fel, fără să stau pe gînduri, scîrbit de manifestările astea demne de vremuri pe care le credeam apuse. Aş fi făcut exact ca Purcărete, dacă eram nominalizat la regie. Însă e nominalizat un spectacol regizat de mine, la categoria cel mai bun spectacol. Un spectacol făcut cu mulţi tineri şi bătrîni, cum vă place vouă să ziceţi. Da, pe aceeaşi scenă stau împreuna actori tineri şi maturi. Şi aşa trebuie să fie”.

Din păcate, nu e. Problema rămîne deschisă şi un protest nu-şi va atinge ţinta, din cauza unui fals pretext, a unei agitaţii sterpe (”nu aplaudaţi la decernarea premiilor UNITER”) şi a asocierii cu ”progresismul” care deja l-a făcut victimă pe Andrei Şerban în Statele Unite, cînd n-a vrut să distribuie pe post de Julietă un transsexual de culoare şi a preferat demisia. Aşa şi la noi, numai că, din nefericire, pe post de ”julietă” sînt tineri actori, care continuă să-şi caute scena. Şi vor continua să o facă, pentru că o tînără regizoare, al cărei nume nici nu contează şi o asociaţie care a întrumat-o şi a susţinut-o, au distrus un demers altfel legitim: acela al accesului tinerilor actori la scenă. Sper că se va înţelege, pînă la urmă, cînd se va trage linia şi agitaţia asta falsă va înceta, că e loc pentru toţi sub soare, cum spune Radu Afrim, tineri şi bătrîni la un loc. Buni să fie.