COMENTARIU Lelia Munteanu: Papa Francisc: "Citeşte-ţi viaţa!"

Cea mai recentă cateheză a Papei Francisc poartă titlul „Cartea propriei vieţi":

„(...) În viaţă trebuie să luăm decizii mereu, iar pentru a lua deciziile trebuie să facem o călătorie, un drum al discernământului. Orice activitate importantă are <instrucţiunile> ei de urmat, care trebuie cunoscute (...).  Alt <ingredient> indispensabil pentru discernământ: propria istorie de viaţă. A cunoaşte propria istorie de viaţă e un ingredient (să zicem aşa) indispensabil pentru discernământ.Viaţa noastră e <cartea> cea mai preţioasă care ne-a fost încredinţată, o carte pe care, din păcate, mulţi n-o citesc ori o fac prea târziu, înainte de a muri. Şi, totuşi, chiar în acea carte se află ceea ce căutăm în mod inutil pe alte căi.

Sfântul Augustin, un mare căutător al adevărului, a înţeles asta tocmai recitindu-şi viaţa, observând în ea paşii tăcuţi şi discreţi, dar puternici, ai prezenţei lui Dumnezeu. La sfârşitul acestui parcurs, urma să observe cu uimire: <Tu erai înăuntrul meu, iar eu afară. Şi acolo Te căutam (...).  Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine" (Confesiuni X, 27.38). De aici invitaţia sa de a cultiva viaţa interioară, pentru a găsi ceea ce căutăm: <Întoarce-te în tine însuţi. În omul interior locuieşte adevărul>. E o invitaţie pe care v-aş face-o tuturor, mi-o fac şi mie însumi: Reintră în tine însuţi. Citeşte viaţa ta. Citeşte-te înăuntru, cum a fost parcursul tău. Cu seninătate, reintră în tine însuţi.

De multe ori am trăit şi noi experienţa lui Augustin, de a ne afla închişi de gânduri care ne îndepărtează de noi înşine, mesaje stereotipe care ne fac rău. De pildă, <eu nu valorez nimic> (...), <mie totul îmi merge rău> (...), <nu voi realiza niciodată nimic bun> (...) - aceste fraze pesimiste care te aruncă în jos. A citi propria istorie înseamnă şi a recunoaşte prezenţa acestor elemente <toxice>, dar pentru a lărgi apoi drama relatării noastre, învăţând să observăm alte lucruri, făcând-o mai bogată, mai reverenţioasă faţă de complexitate, reuşind să percepem şi modurile discrete cu care Dumnezeu acţionează în viaţa noastră. Eu am cunoscut odată o persoană despre care oamenii care o cunoşteau spuneau că merită Premiul Nobel pentru Negativism. Totul era urât, totul (...). Era o persoană amărâtă şi totuşi avea atâtea calităţi. Iar apoi această persoană a găsit o altă persoană care a ajutat-o cum trebuie. De fiecare dată când se plângea de ceva, cealaltă îi spunea: <Dar acum, pentru a compensa, spune ceva bun despre tine>. Iar el: <Dar, da, am şi eu această calitate>, Puţin câte puţin l-a ajutat să meargă înainte, să citească bine propria viaţă, fie lucrurile urâte, fie lucrurile bune. Trebuie să citim viaţa noastră, ca astfel să identificăm lucrurile care nu sunt bune precum şi lucrurile bune pe care Dumnezeu le seamănă în noi.

(...)  Discernământul are o abordare narativă. Nu se opreşte asupra acţiunii punctuale, o inserează într-un context. De unde vine acest gând? Ceea ce simt acum, de unde vine? Unde mă duce acest lucru pe care-l gândesc acum? Când am avut ocazia să-l întâlnesc anterior? Este un lucru nou care îmi vine acum, sau l-am găsit în alte împrejurări? De ce este mai insistent decât celelalte? Ce vrea să-mi spună viaţa cu asta?

Relatarea evenimentelor din viaţa noastră ne permite să percepem  nuanţe şi detalii importante, care se pot revela ca ajutoare preţioase rămase ascunse până în acel moment. De pildă, o lectură, o acţiune, o întâlnire, la prima vedere considerate lucruri de puţină importanţă, în timpul următor transmit o pace interioară, transmit bucuria de a trăi şi sugerează ulterioare iniţiative de bine. A ne opri şi a recunoaşte asta e indispensabil. A ne opri şi a recunoaşte e important pentru discernământ, e o muncă de adunare a acelor perle preţioase şi ascunse pe care Dumnezeu le-a semănat în ogorul nostru.

Binele este ascuns mereu, fiindcă binele are pudoare şi se ascunde. Binele e ascuns. E tăcut, cere o excavare lentă şi continuă. Pentru că stilul lui Dumnezeu este discret: lui Dumnezeu Îi place să meargă ascuns, cu discreţie, nu se impune. E ca aerul pe care-l respirăm, nu-L vedem, însă ne face să trăim şi ne dăm seama de asta numai atunci când ne lipseşte.

A ne obişnui să recitim propria viaţă educă privirea, o ascute, permite să observăm micile minuni pe care bunul Dumnezeu le face pentru noi în fiecare zi. Când ne concentrăm, observăm alte direcţii posibile care întăresc gustul interior, pacea şi creativitatea. Mai ales ne face mai liberi de stereotipurile toxice. În mod înţelept s-a spus că omul care nu cunoaşte propriul trecut e condamnat să-l repete. E curios. Dacă noi nu cunoaştem drumul parcurs, trecutul, şi îl repetăm mereu, suntem circulari. Persoana care merge în cerc nu merge înainte niciodată, nu există o cale, este precum câinele care-şi muşcă propria coadă, merge mereu aşa şi repetă lucrurile.

Putem să ne întrebăm: eu am povestit vreodată cuiva viaţa mea? Aceasta este o experienţă frumoasă a logodnicilor, care atunci când sunt serioşi povestesc propria viaţă... Este vorba de una din formele de comunicare cele mai frumoase şi intime, a povesti propria viaţă. Ea permite să se descopere lucruri necunoscute până în acel moment, mici şi simple, dar, aşa cum spune Evanghelia, tocmai din lucrurile mici se nasc lucrurile mari (...)".