COMENTARIU Marius Oprea. Amnezia politică. Rescrierea istoriei suferinţelor, sub comunism

Am colindat, în ultimii cinsprezece ani, multe din satele şi oraşele României ”în căutarea poporului pierdut”, aşa cum numesc eu victimele comunismului, pe cei ucişi fără judecată sau care au fost asasinaţi prin foame şi frig în temniţe. Am mai găsit victime (pe lîngă cimitirul de la Tîrgu Ocna, unde şi-a aflat sfîrşitul Valeriu Gafencu, ”sfîntul închisorilor” şi unde mă aflu în aceste zile) la Aiud, unde au murit Mircea Vulcănescu şi părintele Daniil Sandu Tudor, iniţiatorul ”Rugului Aprins” şi la Periprava, unde au fost ucişi în bătaie sau au murit de foame între 1959 şi 1961 din ordinul torţionarului Ion Ficior, condamnat la închisoare pentru faptele sale în urma plîngerii depuse de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, 124 de deţinuţi. Osemintele tuturor acestora poartă toate urmele martiriului – cele ale deţinuţilor sînt sfărîmicioase, decalcifiate, semn al lungii perioade de foamete la care cei morţi au fost supuşi; iar zecile dintre cei ucişi şi îngropaţi prin pădurile şi munţii ţării, pe care am reuşit să-i găsim, poartă, cel puţin pentru mine, pecetea sfinţeniei, prin moartea crîncenă de care au avut parte, mulţi dintre ei fiind torturaţi cu bestialiate înainte de a fi împuşcaţi.

Întodeauna şi în toate locurile în care am făcut săpături pentru a descoperi osemintele celor ucişi, s-au făcut slujbe la găsirea acestora şi nu s-a întîmplat ca vreun preot să pregete să vină la chemarea noastră – şi a celor ucişi, care-şi cereau lumînarea. Aceste slujbe întîmplate prin pădurile sau pe cîmpurile transformate în sfinte altare, în prezenţa urmaşilor înlăcrimaţi ai celor ucişi, îmi rămîn cele mai intense amintiri şi ele îndulcesc tragismul momentului în care găsim osemintele, a căror identitate o cunoaştem, în multe dintre cazuri, chiar dacă e vorba de o ”identitate colectivă”, a morţilor găsiţi acolo. Noi nu dezgropăm numai morţii, ci şi povestea ascunsă în ei, tragismul ultimelor lor ceasuri de viaţă.  

Din acest punct de vedere, ceea ce se întîmplă în prezent, cînd o instituţie guvernamentală precum Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a sistat activitatea privind ”arheologia victimelor comunismului”, mi se pare o atitudine la fel de condamnabilă ca şi comunismul. În manualele de istorie comuniste nu se pomenea nici un cuvînt despre cei condamnaţi de Tribunalele poporului, în perioada 1948-1964. Astăzi, lucrurile nu stau cu mult altfel, cu excepţia ”manualului alternativ” de ”Istoria comunismului în România” pe care l-am editat în 2007, cînd conduceam IICCMER-ul. Nu exsită un alt vehicul pentru educarea tinerilor care nu au cunoscut comunismul, care să vorbească deschis despre natura criminală a acestuia, deşi au trecut trei decenii de cînd susţinem că am scăpat de comunism.

Ce se întîmplă cu memoria noastră? Cine va fi responsabil, atunci cînd amnezia va fi una totală şi comunismul va putea ieşi, din nou, din cotloanele istoriei?  Cui îi e teamă de aceşti oameni, care au murit atunci?

Nu ştiu dacă e vorba numai de teamă. Mă gîndesc doar la două elemente: vreme de un deceniu, ţara a fost condusă de un fost activist de partid, Ion Iliescu, care a făcut tot ce i-a stat în putere să salveze trecutul, ocultînd accesul la arhivele partidului comunist şi ale Securităţii. Perioada aceasta de ocultare a trecutului, asociată cu greutăţile tranziţiei, a făcut chiar ca printre românii de rînd să crească sentimentul de nostalgie după acei ani – este şi un proces psiho-social firesc. Pe de altă parte, nu există politici generale coerente în domeniu, cum se întîmplă de pildă în Polonia şi Ungaria. Apoi, timp de alţi zece ani, s-a considerat, în timpul lui Traian Băsescu că noi ne-am rezolvat totul, toate problemele legate de gestionarea acestui trecut traumatizant, printr-o “comisie”.

Dacă există o teamă faţă de adevărul crimelor comunismului, aceasta o putem găsi doar printre urmaşii celor care le-au iniţiat şi le-au executat, care doresc să-şi păstreze ”scheletele închise în dulap” şi ca adevăratul chip al comunismului, anume cel al morţii, să fie învăluit în uitare şi acoperit de nostalgie. Şi cînd, ca acum, acest chip al morţii este ascuns prin decizii adninistrative, cauţionate politic, înseamnă că aceşti urmaşi sînt cei care le dictează.

Eu nu pot, ca istoric, nici să uit, iar ca om nici să iert în numele victimelor, a celor ucişi; şi nimeni nu are dreptul şi puterea să o facă, în afara lui Dumnezeu. Cum nimeni nu are acest drept, de a rescrie istoria suferinţelor poporului nostru vreme de jumătate de veac, în care a vieţuit scufundat în umilinţa şi frica instaurate de comunism. Cum nu avem dreptul nici să uităm jertfa martirilor rezistenţei anticomuniste, sau să-i ignorăm, tolerîndu-i, pe cei ce aruncă cu noroi în ei. Dacă sîntem departe de un Nurmberg al comunismului, aceasta se întîmplă pentru că ţările Occidentului şi, din ce în ce mai puţin chiar fostele ţări comunista, îl mai doresc; şirul complicităţilor, unele de-a dreptul criminale, îşi arată semnele chiar şi aici, la Tîrgu Ocna, ca şi în toate locurile unde am săpat, pentru a-i găsi pe martirii comunismului, cărora nu am reuşit, în multe cazuri, decît să le aprindem o lumînare la căpătîi şi să facem în aşa fel încît să li se săvîrşească o slujbă.

Deocamdată, pot să constat că nici un fost deţinut politic nu a fost îngropat în vreun cimitir al eroilor din România. Acestea sînt dedicate numai veteranilor de război, între care mulţi, proveniţi din diviziile “Tudor Vladimirescu” şi “Horia, Cloşca şi Crişan”, care au apărat comunismul, au intrat apoi în fosta Securitate sau în Miliţie şi i-au ucis pe cei pe care noi îi dezgropăm.

Adevărul crimelor împotriva umanităţii petrecute în România veacului XX are două feţe: Holocaustul şi crimele comunismului. S-a întîmplat însă că a vorbi despre cea de-a doua este socotit uneori un act de-a dreptul subversiv, un atac la memoria şi unicitatea Holocaustului. Dar morţii, victime ale crimelor împotriva umanităţii nu mai au culoare politică, decît pentru proşti sau cei rău intenţionaţi. Nu sînt două tipuri de moarte şi de victime, ci milioane de morţi tragice, fiecare în parte şi de oseminte tăcute, sub pămînt. Corectitudinea politică, corectitudinea istorică nu au limite, decît sub perspectiva aplicării lor. Din acest punct de vedere, sînt de acord cu pedepsirea cu închisoare a tuturor celor ce se arată, ori s-au arătat făţiş de partea uciderii unor semeni, pe motive etnice şi religioase. Dar situaţiile acestea sînt rare, pentru că extremismul nu este caracteristic românilor. Patriotismul, însă, da. Şi apărarea eroilor, atîţia cîţi îi avem în trecutul nostru şi cîţi îi mai găsim acum, prin morminte fără cruce.

Ştiu, după ce am stat pe marginea atîtor asemenea gropi, ca aceasta de la Tîrgu Ocna, în care am găsit în acest an osemintele a doi deţinuţi, că la marginea lor victimele nu aveau altceva în ochi în clipa morţii decît lacrimi, un singur Dumezeu şi nici o etnie. Doar lacrimi.