Ion Cristoiu: Din nou despre ediţia necenzurată a Delirului

Cu Valentin Busuioc, de la un site de ştiri, care mă sună pentru un punct de vedere despre arestarea lui Sebastian Ghiţă în Serbia, discut, după încheierea părţii jurnalistice, despre ediţia din Delirul, scoasă de mine la Expres în primii ani postdecembrişti. Am ajuns la subiectul ăsta după ce Valentin Busuioc mi-a zis c-o să vină într-o zi la BAR ca să-i dau un autograf pe ediţia din Delirul. Mă prăbuşesc, ca de obicei în astfel de cazuri, într-o pledoarie pentru această primă ediţie. Îi explic tînărului jurnalist – care pare a fi destul de bun cunoscător al Dosarului – că e ediţie rară. După apariţia volumului – dau amănunte despre scandalul creat de hotărîrea mea de a scoate partea cu Nicolae Ceauşescu şi de a introduce capitolul cu Stalin, scos la cenzură – şantajată de Eugen Simion, nevasta lui Marin Preda, cea de a treia, a interzis să se mai reediteze varianta mea. Ce variantă s-a reeditat şi e acum pe piaţă? Îi reiau interlocutorului, suspicios că iar am dat-o pe năravul bătrîneţei intelectuale, cel de a crede că mai tinerii confraţi mor să afle ceva de istorie sau de literatură, limitaţi cum sînt la facebook şi SMS-uri, piesele principale ale Afacerii Preda. Nu ştiu dacă am mai scris-o. Sigur e c-am mai spus-o

Prima ediţie din Delirul a apărut în ianuarie 1975. Pentru că întîia oară după 23 august 1944, într-o carte aflată deja în librării se scria despre Mareşalul Ion Antonescu şi altfel decît despre Fascistul care a dus ţara la dezastru, ediţia a cunoscut un succes enorm din toate punctele de vedere: de critică, de public, de cafenele. Un articol sever din Literaturnaia Gazeta, apărut în 14 mai 1975 şi despre care am scris undeva plecînd de la Cartea Albă a Securităţii, articol urmat de un comentariu prosovietic din Der Spiegell, dă alarma la Bucureşti. Nicolae Ceauşescu ducea după criza din 1968 o politică de ceea ce s-ar numi Evitarea provocărilor inutile la adresa Moscovei. Prudenţa lui Nicolae Ceauşescu le-a dat staliniştilor reveniţi în istoriografia românească după marea lor revanşă care a fost decembrie 1989 posibilitatea de a vorbi de o dizidenţă de ochii lumii. În realitate, Nicolae Ceauşescu chiar ducea o politică de independenţă reală faţă de Kremlin. Această politică presupunea însă angajarea unui Scandal cu Moscova doar cînd era nevoie şi nu oricînd, în chestiuni care nu afectau interese naţionale. Cartea despre Mareşal apăruse, intrase deja în conştiinţa publică. Alături de răspunsul nostru, scris de Dumitru Popescu, s-a decis înlocuirea primei ediţii pe şest, fără precizarea a doua ediţie revăzută şi adăugită, a unei variante curăţate de autor. Desigur, capitolul despre Stalin fusese scos chiar din ediţia princeps. În această înlocuire pe şest, sînt scoase fragmente gen cel în care jurnaliştii de la Curentul, eliberaţi de groaza Rebeliunii, se masturbează, şi se introduce capitolul cu tînărul revoluţionar. Chestia cu tînărul revoluţionar, deşi trimitea străveziu la Ceauşescu, nu fusese plasată doar de dragul Cultului. Ea avea şi rolul de a introduce în roman forţele antifasciste, forţele ridicate împotriva războiului antisovietic – comuniştii –, pentru a da semn Moscovei c-am ţinut cont de criticile frăţeşti. Aşa cum am scris şi zis – şi reiau argumentaţiile în taifasul cu Valentin Busuioc –,capitolul cu Stalin e crucial pentru arhitectura Delirului. În primii ani postdecembrişti, luînd legătura cu familia lui Preda, am primit capitolul despre Stalin în manuscris şi l-am scos în ediţia necenzurată. Cu de la mine putere, am lăsat pe dinafară capitolul cu tînărul revoluţionar, argumentînd că el nu e produsul voinţei autorului. A ieşit mare scandal. Marin Preda era o zacuscă inepuizabilă pentru istoricii literari şi intrarea pe piaţa lor a unui străin ca mine – deşi nu eram străin de opera lui Preda, scosesem înainte vreme schiţele şi povestirile neliniştitului Preda din anii premergători Întîlnirii din Pămînturi – i-a deranjat. Pe scurt, urmarea acestui scandal, noile ediţii din Delirul au revenit la conţinutul artificial din ediţia pe şest din partea a doua a lui 1975. Ediţia mea se găseşte cu greu – eu însumi, care n-o aveam – am procurat-o pe căi complicate – şi i-am atras atenţia lui Valentin Busuioc că posedă o comoară. Acesta îmi măturiseşte că a cumpărat-o de la un ambulant din suburbii; a dat pe ea cinci lei.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro