ISTORIA FĂRĂ PERDEA MARIUS OPREA- Cum am ajuns să întocmesc, de ziua mea de naştere, ”acte de cesiune” a morţii

”Armata morţilor”

La Dervent, am fost întîmpinaţi în dangătul clopotelor. Băteau pentru cei morţi, aduşi aici pentru a fi depuşi într-un osuar care, în secret, a fost amenajat de părintele stareţ Anderi, la solicitarea mea, într-o încăpere de sub altar. Mai nimeni n-a ştiut la ce va servi acea încăpere: ne-am ferit, atît eu, cît şi el să vorbim despre ea, ca de ultimul popas al morţilor de la Periprava, pînă ce aceasta nu se va întîmpla. La mînăstire s-a făcut mai întîi o tămîere şi o rugăciune pentru ei, cei morţi, şi deîndată apoi un lanţ viu de călugări, care a dus lăzile de carton cu ”deşeuri biologice”, de la maşina mînăstirii şi pînă în osuarul de sub altar. Am răsuflat uşurat: morţii erau acasă, sub o cruce care-i străjuia pe toţi. Împlinisem ultimul lor gînd, ultimul lor vis. Asta simţisem că şi-ar fi dorit, ţinăndu-le multora cranile în mîini şi privindu-i deloc hamletian în găvanele goale: nu să fie socotiţi ”martiri” sau ”eroi”, ci să aibă parte de o cruce la căpătîi – iar acum odihneau chiar sub altarul unei mînăstiri, fiind zilnic pomeniţi, toţi, din 10 mai încoace – indiferent de religila lor din timpul vieţii.

Pe lista morţilor, aşa cum a fost ea reconsitituită de colegul meu, istoricul Constantin Vasilescu, figurează trei maghiari, un evreu, un sas şi probabil o zecime din cei găsiţi de arheologi pe parcursul celor opt ani de săpături la Periprava, între 2015 şi 2022 au fost de religie greco-catolică. Nu ne-am pus niciodată această problemă, a confesiunilor diferite, atunci cînd îi găseam pe cei morţi, sau a apartenenţei lor politice. Nici eu, nici arheologii Ramona Mocanu, Gabriel Rustoiu, Paul Scrobotă, Horaţiu Groza, coordonaţi de vechiul meu prieten Gheorghe Petrov. Pentru noi, toţi au fost morţi, uniţi de aceeaşi suferinţă de nedescris, a traiului de rob, în lagărul de muncă şi exterminare de la Periprava, îngropaţi în nişte lăzi încropite din lemn, sau numai înfăşuraţi în rogojini de papură, aruncaţi în gropi săpate la mică adîncime, de niciun metru, în nisip. I-am găsit uniţi pe şiruri, cu găvanele goale, îndreptate spre cer.

La Dervent, unde i-am depus, a avut loc imediat ce lăzile de carton cu osemintele au fost depuse sub altar, o slujbă de pomenire a morţilor, la care au participat şi preoţi de la alte mînăstiri dobrogene. În timpul ei, am simţit o mare uşurare – aceea de a fi dus la bun sfîrşit o misiune care, după cum am simţit tot timpul, mi-a fost încredinţată de ultima lor suflare. Apoi, în liniştea chiliei în care am fost adăpostit peste noapte, am scris şi am postat pe pagina mea de facebook următoarele: ”Deşeuri biologice şi îngeri”: ”Cu moartea pre moarte călcînd, roţile unei dube galbene cu număr de Constanţa a trecut azi la ceasul înserării pe sub clopotniţa Mînăstirii Dervent. La volan, părintele stareţ Andrei. Lîngă el, eu. În dubă, judicios stivuite, şaptezeci de cutii de carton, preluate la orele prînzului de la Institutul de Medicină Legală din Bucureşti. Pe cutii scrie Deşeuri biologice. În cutii, tot atîtea rînduri de oseminte ale morţilor din lagărul de la Periprava. Înainte de a ajunge aşa, au fost deşeuri ideologice ale regimului comunist, îngropate la jumătate de metru în nisip şi dezgropate după opt ani de trudă şi încercări, despre care aş putea să fac o teză de doctorat, care să plagieze însăşi moartea. Chiar coborîte la rangul de deşeuri biologice, întîmplare care arată cum nu se poate mai clar cum tratează actualul guvern al României dezgroparea victimelor comunismului, a morţilor fără cruce, cei morţi la Periprava şi-au găsit după şaizeci de ani liniştea. La mînăstirea Dervent, unde osemintele lor au fost primite, în slujba de pomenire şi în dangătul clopotului, şaptezeci de suflete s-au ridicat la cer şi, din deşeuri, au devenit dintr-o dată îngeri”.

Am primit foarte multe vizualizări, distribuiri şi ”like”-uri – în jur de zece mii de oameni au citit, se pare, postarea mea. Nu pot să spun că nu m-am bucurat. Dar am avut parte şi de o reacţie care m-a contrariat şi întristat. Compozitorul clujean Şerban Nichifor, al cărui unchi după mamă şi-a găsit sfîrşitul în lagărul de la Periprava, a socotit de cuviinţă să se întrebe ”cu ce drept” au fost duşi toţi morţii într-o mînăstire ortodoxă, astfel fiind ”confiscate de ortodocşi” rămăşiţele înaintaşului său, greco-catolic. Bineînţeles, limbajul pe care l-a folosit a fost mult mai vehemet decît îl rezum eu aici. Şi socotesc că e timpul să fac lumină şi în această problemă.

Dincolo de ce ”am simţit” eu că e bine, am acţionat în numele unei împuterniciri legale, din partea AFDPR. În urma rezoluţiei Parchetului General de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din 4 aprilie 2023, de clasare a dosarelor privind morţii de la Periprava şi Tîrgu Ocna, după ce toate încercările de a determina identitatea lor au eşuat, s-a dispus ca ”osemintele să fie restituite Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici”, în urma lipsei oricărui aparţinător legal. Eu am fost cel împuternicit, în 12 aprilie a.c.., de conducerea Asociaţei Foştilor Deţinuţi Politici din România, să mă ocup de osemintele camarazilor lor morţi (scuze, dar nu pot scrie ”tovarăşi”). Menţionez că nici membrii Asociaţiei, cum se ştie, nu sînt cu toţii ortodocşi. Mi s-a acordat deci încrederea de a ridica rămăşiţele pămînteşti ale celor morţi la Periprava şi a celor morţi la Tîrgul Ocna, ca fiind cel care a iniţiat dezgroparea lor şi de a acţiona cum cred de cuviinţă, pentru conservarea osemintelor, ”conform legii”.

”Conservare” înseamnă două lucruri: să-i îngrop pe cei morţi, atît din lagăr, cît şi de la penitenciarul-spital Tîrgu Ocna sub o simplă cruce, într-un mormînt comun (ceea ce ar fi putut face şi Medicina Legală), ori să-i preiau şi depun într-un osuar, în care morţii să poată fi văzuţi, nu doar doar de urmaşii lor, ci de toţi cei care cred în jertfa lor şi în care să fie întodeauna pomeniţi. Cel mai bun loc fiind o mînăstire, sau o biserică. Am ales, pentru cei de la Periprava, ca loc de utlim popas mînăstirea Dervent, nu numai pentru că acolo am găsit din primul moment înţelegere şi înlesnire a odihnei de veci a celor morţi, ci şi pentru că e totuşi în Dobrogea, unde morţii au fost găsiţi, dar şi aproape pe malul Dunării, care a fost hotarul de apă între viaţa şi moartea lor. Locul spre care năzuia un alt mort-viu, Zahei Orbul, eroul romanului lui Vasile Voiculescu (el însuşi, pătimitor în închisoarea Aiud), ca să-şi recapete vederea.

În ”dosarul” Tîrgu Ocna e mult mai simplu: se va construi un osuar chiar lîngă biserica parohiei Poieni, unde morţii au fost găsiţi, chiar în apropierea Penitenciarului-Spital şi a monumentului existent deja, ridicat în memoria celui mai cunoscut dintre ei, Valeriu Gafencu, socotit din timpul vieţii sale ”Sfîntul Închisorilor”.  Pronia a făcut ca data stabilită pentru ridicarea lor de la IML Iaşi să fie 22 mai, mîine, chiar în ziua în care împlinesc 59 de ani.  

Laolaltă în moarte, laolaltă în pomenire

Şi în cazul morţilor de la Periprava, ca şi în a celor de la Tîrgu Ocna am încheiat, după predarea morţilor, ”procese verbale”, sub forma unor acte de cesiune ca împuternicit al AFDPR, prin care m-am ”eliberat” de greaua ”gestiune”. Redau întocmai textul documentului privind încredinţarea celor 70 de cutii cu oseminte, inscrpţionate ”deşeuri biologice”, către mînăstirea Dervent. Aidoma voi proceda şi pentru cei 29 de morţi găsiţi la Tîrgu Ocna: ”Act de cesiune. Subsemnatul Oprea Marius Gheorghe (...) reprezentant împuternicit al AFDPR  prin adesa FD 119/12.05.2023, în calitate de cedent, predau spre păstrare, conservare şi pomenire osemintele a ... morţi în lagărul de la Periprava/Penitenciarul de la Tîrgu Ocna, preluaţi de la IML, prin procesul verbal anexat. Subsemnatul (...) în calitate de cesionar, mă angajez să păstrez şi conserv osemintele primite, fiecare schelet în individualitate şi integralitate. În cazul în care urmaşi legitimi ai deţinuţilor politici morţi îşi manifestă dorinţa de a prelua osemintele lor, în eventualitatea identificării, acestea vor fi predate conform legii, după prezentarea actelor doveditoare a calităţii de urmaş şi a certificatului de reînhumare şi cu înştiinţarea cedentului”. Trebuie să spun că atît osemintele de la Periprava, cît şi cele de la Tîrgu Ocna nu au putut fi identificate, analizele ADN care s-au efectuat avînd rezultate ”neconcludente”.

Singurul fapt cert rămîne că au fost deţinuţi. Deţinuţi politici. Evident, nici confesiunea n-a putut fi stabilită – ca să-i răspund încă o dată compozitorului  Şerban Nichifor. Şi nici ”orientarea politică”, pentru a răspunde întrebărilor nerostite încă. Dacă aceasta din urmă este pomenită pe foile matricole penale ale decedaţilor, pe care le am, confesiunea nu e amintită. Altfel, toţi cei 99 de morţi de la Periprava şi Tîrgu Ocna: sînt oseminte, care au nume doar laolaltă. Sînt ca o armată, o a morţilor, pînă acum fără ţintă şi fără cruce. Ei nu pot fi identificaţi, nu există individual, ci numai în grup.

Cred că  am procedat bine – cel puţin, eu mă simt uşurat şi senin. Şi socotesc că mă simt aidoma sufletului celor morţi. Sînt întărit în credinţa mea, de scrisoarea venită din partea unui fost deţinut politic din lagărul de la Periprava, pe care o redau în întregime aici. ”Stimate Domnule Marius Oprea, Vă urmăresc (din punctul meu de vedere, ca fost deţinut politic, cu interes şi stimă) majoritatea  activitaţilor în care sînteţi implicat. După  ani de trudă şi luptă cu un sistem opac şi obtuz, aţi descoperit şi scos la lumină (la propriu) crimele şi victimile comunismului şi ale uneltelor lui ascunse timp de peste 60 de ani.

Văzînd dispreţul şi nepăsarea autorităţilor actuale, după toată strădania Dumnevoastră şi a colaboratorilor, mi-am reamintit timpul petrecut la Periprava şi mă gîndeam că, dacă nu aveam atunci 18 ani şi 8 luni, puteam să ajung şi eu la mînăstirea Dervent într-o cutie de carton, ca deşeu biologic. La sfîrşitul lunii aprilie a anului 1959, am fost printre cei cca. 550 deţinuţi aduşi de la Gherla la Tulcea, după trei zile de călătorie într-o dubă CFR. Apoi, încă o noapte, de la Tulcea la Periprava, înghesuiţi în fundul unui şlep. La Periprava-Grind era un lagăr nou. Repartizaţi în 14 brigăzi de muncă, trebuia să tăiem stuful din delta desecată, unde erau plantate experimental diferite culturi agricole. Eu am fost repartizat în brigada a 2-a. Îl aveam brigadier pe Cocheci Ioan, care venise cu recomandare de la Gherla, unde stătuse în cameră cu Remus Radina. În cartea sa Testamentul din morgă, la pagina 89, îl descrie pe  Cocheci Ioan ca pe un turnător ordinar. Fusese şoferul lui Constantin Doncea, vechi comunist şi  KGB-ist, care în 1957 intrase în dizgraţia lui Dej. Într-una din zilele lunii iunie 1959 a murit, pe cîmp, un coleg din brigada a 2-a, din care făceam şi eu parte. Nu-i mai reţin numele (cu cîteva zile mai înainte acesta fiind bolnav, a rămas în baracă şi nu a putut veni la numărătoarea care se făcea în careul de dimineaţă). În cele din urmă, a fost găsit de brigadierul Cocheci, adus în mijlocul careului şi pălmuit de comandantul Ficior.

Punctul de lucru, în ziua cînd s-a întîmplat decesul era cam  la 3-4 km  depărtare de lagăr; au tras cu rachete de semnalizare, a venit o căruţă, unde şi eu am ajutat la încărcarea lui. Avea ochii galbeni. A fost depus la infirmeria lagărului, o încăpere mică, din stuf, cu nisip pe jos şi acoperit cu o pătură. A doua zi dimineaţă, înainte de a pleca la muncă, ne-am uitat pe gemuleţul infirmeriei, dar nu mai era. Pînă la eliberarea mea de la Periprava, în noiembrie 1959, am mai văzut cu ochii mei aduşi în aceeaşi infirmerie alţi trei deţinuţi decedaţi, de unde noaptea dispăreau. Am mai multe amintiri de la Periprava-Grind; unele dintre ele le-am depus în procesul comandantului torţionar Ion Ficior la Curtea de Apel Bucureşti, la data de 30 martie 2016, cînd am fost citat ca martor. În altă ordine de idei, deşi am aproape 83 de ani, voi încerca şi în acest an, de Înălţare, 25 Mai, să ajung la Memorialul Sighet. Dacă veniţi, poate ne vedem! Cu deosebit respect, Mirel Stănescu”.

Nu, domnule Stănescu, nu ne vom putea vedea, din nefericire – eu voi fi împreună cu osemintele de la Tîrgu Ocna, pe care le ridic mîine, chiar în ziua în care împlinesc 59 de ani, de la IML Iaşi. Voi întocmi apoi un nou ”act de cesiune” asupra a 23 de morţi, deţinuţi politici din penitenciarul-spital (între care şi Valeriu Gafencu, cel numit ”Sfîntul Închisorilor). Morţi pînă nu demult fără o cruce şi fără o ţintă, care prin acest ”act de cesiune”, care e cel mai frumos cadou de ziua mea, vor primi o cruce şi un mormînt. Un loc al lor şi al celor ce vor să le  pomenească jertfa, laolaltă în suferinţă şi moarte, laolaltă în pomenire.