ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Petre Ţuţea, filozoful ”de meserie român” şi cuvintele lui care au zidit o generaţie: ”Omul fără Dumnezeu- aşa cred eu- e neom. Adică e o vietate. E un animal raţional biped”

Petre Ţuţea – revelaţia anului 1990

Petre Ţuţea era un ”om al zicerilor extreme”, total incorect politic, după termenii de azi, dar niciodată violent, ori capabil de ură. Rostind cuvinte precum "trebuie să ne golim de preaplinul Eu, ca să între în noi un pic de Dumnezeu", sau ”sînt de meserie român!” a devenit un reper, odată cu difuzarea interviurilor cu el în 1990, care nu puteau fi nicidecum ”editate”, pentru a evita pasaje incomode. Frazele sale erau un tot, un eşafodaj logic de patriotism şi credinţă, prin care a ajuns rapid un idol al unei lumi în trezire, care-şi căuta reperele. Iar el însuşi, pentru românii anului 1990, a ajuns un asemenea reper. Un personaj al zilei, cel mai aproape de Cer dintre românii debusolaţi şi dezbinaţi al acelor timpuri frămîntate.

Profund anticomunist. Petre Ţuţea afirma: "A te opune comunismului inseamnă a apăra puritatea Codului Penal. Comuniştii nu trebuie trataţi ca infractori politici. Ei trebuie trataţi ca infractori de drept comun. Ca hoţii de buzunare, ca tîlharii, ca violatorii de dame…"

Dar, mai mult decît toate, cum s-a spus în preambulul unei redifuzări mai tîrzii a interviurilor sale, Ţuţea ”a fost poate cel mai aproape de Cer. L-a găsit pe Dumnezeu şi a încercat să ni-l explice şi nouă. Cuvintele lui au schimbat destine şi aproape că au valoare de proverb. Fiu de preot, avea ceva cultură creştină, pe care a cultivat-o cu obstinaţie. Era omul zicerilor extreme şi de multe ori bizare. Dacă pînă la 30 de ani nu eşti de stînga, n-ai inimă, dacă după 30 de ani mai eşti de stînga şi nu eşti conservator, eşti cretin. Cînd au auzit comuniştii această afirmaţie,  Ţuţea trecuse de 30 de ani, aşa că l-au băgat la închisoare”.

Ţuţea  a suportat cu stoicism anii de închisoare şi nici cînd a ieşit de acolo, nu şi-a schimbat opiniile. Mîine, voi publica mai multe documente ale Securităţii, din care se va vedea cît de preocupată era poliţia politică comunistă de faptul că nu găsea niciun mijloc de a frînge cerbicia lui Petre Ţuţea, care-i înfrunta şi chiar umilea pe securişti, cu inteligenţa sa şi cu un patriotism care-i punea pe gînduri pe cei puşi să-l supravegheze, mai ales în anii naţional-comunismului.

Generaţia tînără nu-l mai cunoaşte pe Petre Ţuţea. Generaţia mea, a celor care eram tineri la Revoluţie, şi-l aminteşte pe un pat de spital, cu fes pe cap, răspunzţnd întrebărilor lui Vartan Arachelian. Dar, cum s-a spus în aceeaşi reeditare de la televiziune a interviului lui Vartan Arachelian, ”nu acela era Petre Ţuţea. Era un om care îl găsise pe Dumnezeu şi încerca, în felul lui extremist, să ni-l explice”.

Ţuţea a electrizat atunci românii. Azi a rămas doar cu cîteva cuvinte difuzate ”pe sticlă”, dar totuşi un mare învăţător al ţării sale, obosite, bătrîne ca şi el, ajuns fără dinţi. Dar, şi aşa, în contradicţie totală cu slăbiciunea trupului, printre gingiile sale izvora o puternică credinţă în sine şi în neamul său. Nu în sinea sa, ci în rostul nostru. Şi al ţării. L-am descopeit cu toţii, abia cînd se apropia cu paşi repezi de moarte, într-o mansadă, pe strada Şipotul Fîntînilor, din spatele cinematografului ”Union”, spre Cişmigiu, iar rostul cuvintelor sale dintr-un pat de pe care aproape că nu se mai putea ridica, abia începeam să îl înţelegem.

”Aparţin neamului românesc şi timpului său şi, pentru că el este, şi eu sînt!”

Pe la sfîrşitul lunii decembrie a anului 1990, un bun prietea al meu din Braşov, Horia Salcă poposea la căpătîiul lui ”moş Petrache”, aşa cum îl alintau vechii săi prieteni, pe Petre Ţuţea. Aşa cum Horia însuşi mi-a mărturisit, rosturile acestei vizite erau întreite.

Primul ţinea de fireasca curiozitate, de a-l cunoaşte pe cel ce era numit pe la mijlocul anilor 60, după eliberarea din închisoare de către vechiul său prieten Oscar Lemnaru, drept ”cel mai mare dintre românii în viaţă”. Al doilea, proiectul lui Horia de atunci – anume a încerca o monografie a mişcării legionare, pe care Ţuţea a cunoscut-o îndeaproape. Al treilea, dar poate cel mai important, era dorinţa de a da chip unui nume despre care tatăl său, Alexandru Salcă, îi povestise îndelung. Domnul Salcă a fost multă vreme, în cei 8 ani cît s-a aflat în Zarca Aiudului din cei 15 petrecuţi în închisorile comuniste, coleg de celulă cu Petre Ţuţea. Muncitorul şi filosoful au făcut casă bună şi au rămas buni prieteni şi după eliberarea din temniţă, iar la rugămintea primului, fiul său a fost primit în micul templu de la Şipotul Fîntînilor.

Rezultatul acestor vizite s-a concretizat în interviul cu minime editări, recuperat de pe casete audio de către Horia Salcă la iniţiativa mea şi pulbicat ca audiobook, pe un CD, în octombrie 2011, la Editura Grinta din Cluj. Am salvat astfel inedita înregistrare realizată atunci, în zilele de iarnă ale anului 1990. În care, între altele, Ţuţea spunea: ”aparţin neamului românesc şi timpului său, şi particip la eternitatea ordinei creştine trăite de el, cu puterea spiritului său latin, Şi, pentru că el este, şi eu sînt!”.

Cuvinte asemenea, spuse în acea iarnă ale anului 1990 de către Petre Ţuţea şi înregistrate de către prietenul meu Horia Salcă, l-au îndreptăţit pe Aurel Ion Brumaru, tot braşovean şi unul dintre editorii operei filosofului, să se întrebe: ”Ai putea în scris, formă care atîtea pierde, să redai spiritul întreg al acestui om fără pereche?”

Fireşte că nu. Tocmai de aceea, Petre Ţuţea ar trebui auzit, din nou, aşa cum am făcut-o în 2011, la editura Grinta, cu ajutorul prietenului meu, editorul dialogurilor menţionate, Gabrel Cojocaru. Acel interviu a întregit ceea ce ne lipsea şi îl readucea pe Petre Ţuţea printre noi. Ceea ce am încercat să fac şi prin aceste rînduri.

Ţuţea nu s-a ferit niciodată să spună că lumea în care trăim se numeşte, simplu, patrie

Am reascultat recent CD-ul din 2011 şi am realizat că uităm prea repede şi fără discernămînt. Oameni care au marcat epoci şi destine sînt risipiţi în amintiri, din ce în ce mai fragmentate odată cu trecerea timpului. Iar bătrînii nu mai sînt băgaţi în seamă, fiind consideraţi, de către tineri politicieni din USR-PLUS, nişte ”expiraţi”. Un om precum Petre Ţuţea n-ar fi avut ce căuta, printre ei – şi nici ce găsi. Nici la tinereţe, cu atît mai puţin la bătrîneţe.

Iată ce scria filosoful într-un eseu chiar aşa numit, ”Bătrîneţea”: ”Natura lucrurilor depăşeşte intelectul, logicul, intuiţia presupus pură, sfera imaginară a ipotezelor. În realism nu se poate vorbi de substanţă, ca izvor şi ca unitate reală a lucrurilor, ci de Dumnezeu, creator şi unitate reală a vieţii, lumii şi a lucrurilor din ele”. ”În lumea sensibilă, infinită – mai spunea el în eseul pe care deja l-am citat – omul se mişcă stînd pe loc. Acest inventar incomplet este chemat să sugereze ideea omului fizic, raţional şi afectiv. Primul reprezintă prezenţa chinuitoare a materiei vii. Al doilea este permanent limitat de ficţiuni şi experienţă. Al treilea este setos de veşnicie”.

Ajuns la vîrsta a treia, a omului afectiv, Petre Ţuţea nu era doar setos de veşnicie, ci păşise de-a dreptul în ea. Îi mărturisise la mijlocul anilor 80 unui prieten că singura sa dorinţă, neîndeplinită pe atunci, fusese să scrie un elogiu al normalităţii, răspîndite pe toată suprafaţa speciei numite om, de la cel simplu pînă la geniu, despre sfinţenie ca expresie a normalităţii omului. A reuşit mai tîrziu, prin cuvinte rostite şi nu scrise. Dar oratorul înnăscut, fascinant, a eclipsat uneori filosoful, mai ales atunci cînd a fost vorba despre judecata directă asupra istoriei şi a naturii umane.

Cine se îndoieşte că nu ar fi aşa, mai ales rememorînd dialogul său cu colonelul Crăciun, directorul penitenciarului Aiud, la finele anului 1963, cînd refuza celebra reeducare? Ajuns la 40 de kilograme, distrofic şi aproape orb, ameninţat că va sfîrşi în închisoare, a ridicat uşor din umeri şi a replicat că astfel poporul român îi va face onoarea să poată muri pentru el.

Filosofînd asupra naturii umane, permanent preocupat de rostul omului în raport cu lumea, Petre Ţuţea nu s-a ferit niciodată să spună că această lume se numeşte simplu, patrie. Şi, după cum mai spunea, moare cu regretul că nu a făcut cît de mult s-ar fi cuvenit pentru ea. Fără îndoială, modestia lui ”moş Petrache”, rostindu-şi crezul pe patul de suferinţă de la Şipotul Fîntînilor rămîne de neuitat, în egală măsură cu cele rostite fără încrîncenare şi un crez desăvîrşit, în puterea cuvîntului şi natura adevărată a omului, aceea de fiinţă creată de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa. Pentru a întări aceasta, mă simt dator să închei cu aceste atît de adevărate cuvinte, spuse în cămăruţa sa de bătrînul filosof: ”Omul fără Dumnezeu- aşa cred eu- e neom. Adică e o vietate. E un animal raţional biped”.