ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Ticu Dumitrescu, părintele libertăţii mele şi al sărbătoririi deţinuţilor politici, de Sfinţii Mucenici

Alături de Ticu Dumitrescu

Şi o lege s-a dat, culmea, după ce Constantin Ticu Dumitrescu a murit, tocmai pentru ziua de 14 mai, socotită în calendarul oficial ”Zi naţională” a deţinuţilor anticomunişti. Reamintesc, în noaptea de 14 spre 15 mai a anului 1948 au avut loc arestări masive, în toată ţara, a fruntaşilor Mişcării Legionare. M-am întrebat adesea cum de preşedintele Iohannis, avîndu-l pe atunci consiler prezidenţial pe actualul ambasador Muraru, al cărui frate geamăn e consilier ”pe antisemitism” al premierului Ciucă, a promulgat o asemenea lege. Cum de unul din principalii ei iniţiatori, un liberal, Ovidiu Raeţchi, e evreu şi a susţinut, totuşi, aşa ceva? Cum de domnul Florian, de la Institutul Elie Wiesel, nu protestează în fiecare an, pe 14 mai? E treaba lor şi nu e locul acestei discuţii, aici.

Aici vreau să-mi amintesc, cum o fac de fiecare dată de Sfinţii Mucenici, de Ticu Dumitrescu. O personalitate incomodă, socotită astfel de mulţi dintre cei care l-au cunoscut, dar n-au căutat să-l înţeleagă, n-au avut răbdarea să o facă, sau pur şi simplu l-au urît, pentru că reprezenta o întreagă generaţie a celor sacrificaţi în închisorile comuniste, iar ei erau tocmai aceia care îi băgaseră la puşcărie sau i-au urmărit după eliberare. În faţa impetuozităţii sale era întotdeauna greu să nu faci un pas înapoi sau să rămîi într-o prudentă expectativă.

Nu ştiu de ce, dintre toţi cei care s-au perindat în preajma sa, m-a ales tocmai pe mine să-i fiu cel mai apropiat colaborator. L‑am cunoscut în octombrie 1991, în casa unuia dintre cei mai buni prieteni ai săi, Alexandru Salcă, fost deţinut politic din Braşov, care mi-a fost primul prieten mai vîrstnic dintre aceşti oameni rari şi buni şi pe care l-am întîlnit pentru că eram foarte bun amic, atunci ca şi acum, cu fiul lui, Horia. De la bun început, atunci, în acea sufragerie a casei familiei Salcă din cartierul Noua al Braşovului, am simţit, stînd chiar în faţa lui Ticu Dumitrescu, că ochii săi zîmbitori şi iscoditori totodată mă cercetează, aşa cum o făceau şi întrebările sale, din ce în ce mai ţintite. Atunci a rămas să ne revedem la Bucureşti, unde lucram deja în redacţia revistei Cuvîntul. Erau împrejurările în care Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, prin el, depusese un denunţ penal împotriva crimelor şi abuzurilor săvîrşite de regimul comunist, ceea ce avea să genereze aşa-numitul „proces al comunismului“.

Încercînd să mimeze o desprindere faţă de fostul regim, autorităţile au prins din zbor această idee şi au pervertit-o în propriul folos, aşa cum avea să o facă mai tîrziu şi Traian Băsescu cu Raportul final. De fapt, sintagma „procesul comunismului“, un termen fără nici o acoperire juridică, aşa cum aveam să mă conving puţin mai tîrziu, i-a aparţinut tocmai ministrului de Justiţie de atunci, Victor Babiuc, şi să o aud din gura lui la televizor mi-a părut de-a dreptul straniu. I-am împărtăşit aceasta lui Ticu Dumitrescu, cu care m-am revăzut curînd în biroul lui de la Senat, unde era preşedinte al Comisiei de cercetare a abuzurilor. Mi-a dat dreptate, dar mi-a spus că aşa e-n politică, n-are a face, noi mergem mai departe cu ale noastre.

Mi-a dat apoi să citesc o declaraţie politică pe care o pregătea, premergătoare legii de deconspirare a Securităţii, proiect care prinsese contur în mintea sa. Declaraţia condamna în termeni duri Securitatea şi pe activiştii de partid şi solicita acordul politic pentru un complex de legi, inclusiv una a lustraţiei, care să ducă la asanarea societăţii de rămăşiţele vechiului regim. L-am întrebat dacă crede că o va semna cineva în afara opoziţiei. Mi-a spus: ai să vezi, şi a avut dreptate. Au semnat-o, după citirea ei în decembrie 1992, aproape toţi senatorii, în afară de unul de la PRM, din Caraş Severin, fost şef al securităţii judeţene de acolo. O formulase în aşa fel încît a nu o semna echivala practic cu recunoaşterea colaboraţionismului cu fostul regim comunist. A fost prima lecţie de politică pe care am primit-o.

În anii care au urmat, epocă a guvernării Văcăroiu, o istorie lipsită de amintiri (trăim astăzi, într-o zi mai lungă, mai multe decît s‑au întîmplat atunci în patru ani), ne-a unit apoi lucrul efectiv în colaborare cu Procura­tura Generală, ambii ca „reprezentanţi ai societăţii civile“ în instrumentarea dosarului P/51/1991, numărul cauzei privind plîngerea depusă împotriva crimelor regimului comunist. Mergeam cel puţin odată pe săptămînă cu diferite memorii alcătuite de foşti deţinuţi politici privind abuzurile la care au fost supuşi şi omorurile la care au fost martori, alături de el, în cabinetul şefului Direcţiei I, procurorul Eugen Vasiliu, care a căutat să ne dea tot sprijinul. Dar era legat de mîini şi de picioare; după cum s-a exprimat direct faţă de mine generalul Mugurel Florescu, unul dintre apropiaţii lui Ion Iliescu, care l-a făcut din căpitan magistrat general, venit în cabinetul lui Vasiliu să vadă „cum mai stă treaba“; lipsa de finalitate judicară a cercetărilor noastre era prestabilită: „măi băiete, cît o să trăiască domnul Iliescu, n-o să vedeţi voi procesul comunismului“. A avut noroc că nu era Ticu Dumitrescu de faţă; de fapt, cu el acolo n-ar fi afirmat aşa ceva.

Căci Constantin Ticu Dumitrescu impunea respectul cuvenit vîrstei şi suferinţei sale şi inspira, alături de acestea, un soi de teamă: impetuozitatea şi lipsa oricărei griji faţă de consecinţele afirmaţiilor sau ale reacţiilor sale, l-au făcut un duşman politic redutabil. Nu avea nici teamă şi nici menajamente faţă de nimeni sau nimic, dacă se situa de partea foştilor opresori comunişti sau făcea cel mai mărunt gest de concesie faţă de urmaşii politici ai acestora. A fost întreaga viaţă un om de dreapta, dar nu a tolerat nici o clipă naţionalismul şi xenofobia şi, cu atît mai puţin, îngîmfarea sau prostia.

Aceste trăsături l-au făcut de temut chiar în propria tabără. A gestionat fără menajamente, din păcate şi pentru propria linişte, dar şi pentru unitatea deţinuţilor politici, conflictele cu foştii legionari din AFDPR, excluzîndu-i pe aceştia chiar şi din sediul Asociaţiei. S-au înteţit, după moartea lui Corneliu Coposu, care îl aprecia foarte mult, ţinîndu-l de-a dreapta sa, conflictele lui cu impostorii din Partidul Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat. Unii au intrat în sfera manipulării foştilor securişti, iar alţii se temeau de dezvăluirea propriului trecut compromiţător, şi ambele tabere i-au sabotat în cursul dezbaterilor parlamentare Legea de deconspirare a Securităţii, pînă într-acolo încît Ticu Dumitrescu nu şi-a mai recunoscut-o, iar acuzele sale faţă de slăbiciunile din PNŢCD i-au atras excluderea din partid. Îmi aduc aminte desele telefoane şi lungile convorbiri pe care le avea pe atunci cu preşedintele Constantinescu, al cărui consilier devenisem, bineînţeles şi cu mine, în dorinţa de a vedea cît mai repede votată legea, la redactarea căreia am lucrat cot la cot alături de el şi de Monica Macovei. Această excludere din rîndurile ţărăniştilor a fost povara cea mai grea şi nedreaptă pe care a purtat-o apoi, pînă la moarte.

L-am văzut adesea şi fericit: atunci cînd am înfiinţat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, sau cînd a ajuns în colegiul CNSAS.  Faptul că nu a devenit, aşa cum ar fi meritat, preşedinte al Colegiului, în urma presiunilor exercitate direct de către Traian Băsescu asupra votului unuia dintre reprezentanţii Partidului Democrat în colegiu, nu l-a afectat atît de mult, cît l-a deranjat imixti­unea în sine a preşedintelui, cu care a avut apoi o relaţie ambiguă. Am fost martor al multor telefoane pe care le primea de la Băsescu, dar n-a căzut în capcana de a-l admira, nici după ce el a condamnat de formă comunismul.

Alături de Ticu Dumitrescu am trăit multe, dar îmi vine în minte mai ales o lună memorabilă petrecută la Berlin, în februarie-martie 1997, ca invitaţi ai pastorului Joachim Gauck, de la care am învăţat amîndoi enorm despre cum să facem mai bună şi operabilă „legea Ticu“. L‑am însoţit uneori, în puţinele lui călătorii în străinătate, la consfătuirile cu Asociaţia Internaţională a foştilor deţinuţi politici, al cărui preşedinte a fost o vreme, dar în minte mi-a rămas un prînz, alături de el şi de Vitautas Ladsbergis, la Vilnius, unde ne aflam la invitaţia acestuia din urmă. A fost poate momentul în care am asistat la întîlnirea a doi oameni mari ai istoriei noastre recente. Am înţeles atunci, la acel memorabil prînz prelungit în discuţii, că anticomunismul nu trebuie să aibă nimic visceral şi nici să dea frîu liber furiei vindicative.

Deşi Ticu Dumitrescu nu era şi nu a fost niciodată dispus să ierte (spunea că el, personal, a făcut-o, dar nu o poate face în numele tuturor celor pe care îi reprezintă, mai ales în numele acelora care s-au sfîrşit în închisori), aceasta nu l-a făcut răzbunător. De la el am învăţat să nu uit şi să nu iert eu, în numele altora. Dar ceea ce i-a atras însă respectul şi recunoştinţa tuturor foştilor deţinuţi politici, manifestări al căror martor am fost la mai toate congresele AFDPR, a fost cerbicia cu care s-a luptat pentru drepturile lor, ceea ce a făcut ca, de la înfiinţarea Asociaţiei şi pînă la moartea sa în urmă cu aproape cincisprezece ani, să nu aibă practic nici un contracandidat la funcţia pe care a ocupat-o.

Alături şi după moarte

Ca un joc al sorţii, am ajuns, la trei ani de la moartea sa, să-mi petrec alături de fiul meu, Alexandru, mai multe săptămîni în cabana de la Rîmeţi a prietenului său, doctorul Gruiţă din Teiuş, unde Ticu Dumitrescu îşi petrecea cîte o lună în fiecare vară, scriind la cartea sa de memorii şi documente, din care a apucat să-şi vadă publicată doar o parte din primul volum. De atunci încoace, devenit prieten cu fiul doctorului Gruiţă, revin şi eu an de an în acest loc care i-a fost drag. Am regăsit aici, alături de mai multe documente pe care lucra, şi paltonul său gri-deschis, pe care îl purtase în fotografia pe care am făcut-o împreună, în faţa unei porţiuni păstrate în picioare din Zidul Berlinului, în 1997. M-a copleşit o emoţie de nedescris, pe care nici atunci, faţă de fiul meu, şi nici acum, faţă de dumneavoastră, nu găsesc cuvinte să o descriu. Pot doar să mărturisesc că l-am iubit ca pe propriul meu tată şi că am trăit, în acele momente, în cabana de la Rîmeţi, ţinîndu-i în mîini paltonul pe care îl cunoşteam atît de bine, acel fel de emoţie, cu aceeaşi intensitate a durerii unei pierderi ireparabile.

Trăiesc în sufletele noastre oamenii care ne-au dat viaţă şi nu îi uităm. Dar sînt şi altfel de părinţi. Aşa că pot mărturisi că, după moartea tragică a tatălui meu, m-am aflat multă vreme în căutarea altui părinte - nu din carne şi oase, ci a acelui părinte care să îmi ofere ceea ce îmi lipsise într-o adolescenţă petrecută în Bucureştiul tot timpul plin de un praf galben, al sistematizării oraşului, departe de ai mei. Cînd toate s-au terminat, cînd a venit o libertate pentru care mă bătusem şi eu după mica mea putere, s-a petrecut şi propria tragedie (moartea tatălui) şi nu căutam atît un sens al faptelor la care eram martor, cît un nou tată.

Un părinte al libertăţii mele interioare; un tată al spiritului meu rebel, care să îmi dovedească într-adevăr că nu port povara unei morţi neliniştite, cea a tatălui meu, că nu are de ce să îmi mai fie frică şi că, în fond, refuzînd să fiu comunist, am avut dreptate. Căutam părintele libertăţii mele şi al celei de-a doua vieţi, pe care Dumnezeu mi-a oferit-o, ca tuturor românilor, după 1989. Eu am avut norocul să-l gasesc. Pentru mine, şi ca mine gîndesc mulţi dintre foştii deţinuţi politici care azi, de Sfinţii Mucenici îşi comemorează camarazii morţi, el a fost Constantin Ticu Dumitrescu. Şi cît voi trăi, va rămîne aşa, pentru mine: nu doar un om al istoriei, ci al doilea părinte al meu, al cărui fiu şi smerit ucenic mă consider.