Filmul unui atac cerebral

Pe patru august anul trecut am primit un telefon pe la orele prînzului. Era un număr pe care nu-l cunoşteam, la celălat capăt o voce gravă îmi spune că ”domnul Bjoza a căzut”. N-am înţeles prea bine, din primul moment, dar m-am dezmeticit repede. Era Leonard Cîmpeanu, secretatul AFDPR, filiala Bucureşti, care se afla acasă la Octav Bjoza. Urmau să plece împreună la Asociaţie, dar acesta din urmă se prăbuşise secerat, la pămînt. Domnul Cîmpeanu chemase Salvarea, nu ştia ce să mai facă în continuare. L-am rugat să mă sune deîndată ce află un diagnstic provizoriu şi la ce spital va fi dus preşedintele AFDPR. O anunţase, fireşte, prima pe Diana Bjoza, nepoata sa – singura rudă. Reamintesc că ne aflam în plină pandemie. Eu eram acasă în ”izolare”, fiind ”contact direct”. Mai departe, după ce am aflat toate amănuntele legate de diagnostic şi ”stabilizarea pacientului” în ambulanţă, l-am sunat pe preşedintele Emil Constantinescu, care la rîndul lui a ”intervenit” la conducerea Spitalului Universitar, unde Octav Bjoza a ajuns în cele din urmă, pentru ca nepoata sa Diana, venită de urgenţă din Braşov la Bucureşti, să-l poată vedea. A intrat la el în dimineaţa zilei următoare.

La capătul primei vizite la bunicul ei, Diana a scris pe facebook: ”orele şi zilele următoare sînt esenţiale pentru viaţa lui Bubu (bunicul Octav – n.n.) în urma AVC-ului suferit ieri. Acum, mai mult ca oricînd, are nevoie de gîndurile noastre! Ştiu că este un învingător, aşa cum a fost mereu, cum afirma adesea: Prin cele 14 securităţi, închisori şi lagăre de exterminare prin care am trecut sînt unul dintre puţinii care, condamnat la 15 ani de munca silnică, fiind arestat în 1958, am făcut doar patru şi am scăpat sănătos. Un medic îmi spunea: să ştii, fiule, starea de sănătate fizica este determinată de starea de sănătate psihică. În permanenţă să ai mentalitate de învingător, băiatule. În permanenţă. Repetă cu glas tare dacă eşti singur: EU SÎNT UN ÎNVINGĂTOR! MIE NU MI-E FOAME! NU MĂ DOARE! NU-MI ESTE FRICĂ! NU-MI ESTE FRIG! ŞI ASA VA FI! Şi aşa a fost!”. Aceasta era credinţa lui Octav Bjoza. Pînă în ziua fatidică de 4 august 2021.

Ce l-a doborît totuşi pe un om atît de puternic, cu puţine zile (o săptămînă!) înainte de a împlini 83 de ani? Revăzîndu-l la Mamaia, zilele trecute, primul său gest, cu ochii aproape în lacrimi cînd ne-am întîlnit, a arătat către sine, pentru a-i vedea starea, cu mîna stîngă, cea validă. Dreapta, aproape nemişcată, era lipită pe lîngă corp. A rostit, cu o voce inteligibilă, dar din care lipsea puterea şi impetuozitatea de altă dată, două nume ”Cîţu! Muraru!”, indicîndu-i pe cei care, prin acţiunile lor, l-au adus pe preşedintele AFDPR pînă în pragul morţii. Dar Octav Bjoza s-a dovedit din nou un învingător.  

În 2014 preşedintele AFDPR Octav Bjoza a fost decorat cu cea mai înaltă distincţie a statului Român, Ordinul Naţional ”Steaua României” în grad de Cavaler. A fost prima distincţie acordată de Iohannis, în calitate de şef al statului. Cu acea ocazie, la 22 decembrie, într-o zi simbolică, preşedintele ţării a spus umătoarele: ”Stimate domnule Bjoza, încep prin a vă felicita pe dumneavoastră şi Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România pentru această distincţie, cea mai înaltă decoraţie a statului român. O meritaţi din plin. Ziua de astăzi este una specială, este prima zi de exercitare efectivă a mandatului de preşedinte şi ziua în care marcăm 25 de ani de la prăbuşirea dictaturii comuniste. Am spus deja de mai multe ori că numeroase lucruri trebuie să se schimbe în România, iar evenimentul acesta este, cu siguranţă, o dovadă în acest sens. Este prima decoraţie pe care o confer în calitate de preşedinte al României şi de aceea am ţinut în mod special ca aceasta să fie acordată dumneavoastră, în chip simbolic, în numele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, din cîteva motive. Înainte de toate, pentru că mandatul meu va fi unul al respectului faţă de toate valorile noastre, aşadar şi faţă de eroii şi martirii noştri, întrucît o naţiune nu poate avea viitor fără a-şi respecta, înainte de toate, trecutul. În al doilea rînd, pentru că în 25 de ani România a găsit puţine prilejuri de a împărtăşi bucuria cu aceşti oameni care au luptat împotriva comunismului şi şi-au sacrificat tinereţea, familia, viitorul şi speranţele, pentru a salva ideea de libertate şi demnitate. În al treilea rînd, pentru că prin acest moment vreau să marchez începutul unui nou capitol în istoria noastră recentă, un preşedinte care pune în valoare înainte de toate modelele din societate, iar foştii deţinuţi politici reprezintă cu siguranţă repere de moralitate pentru tînăra generaţie”.

Cum ştim, în anii următori toate cele de mai sus n-au fost decît promisiuni încălcate. N-a mai fost vorba nici de un ”capitol nou” care pune în valoare ”modelele din societate”, nici de ”respectul faţă de valorile noastre”, nici de o ”Românie educată”, ci doar de dorinţa oarbă de a-şi întări propria putere. Atitudine care s-a întors, în cele din urmă, împotriva preşedintelui Iohannis, aşa cum demiterea lui Octav Bjoza s-a întors, ca un blestem, asupra celui care l-a demis. Premierul Florin Cîţu a plecat de la Palatul Victoria înlăturat de propria-i ”echipă cîştigătoare”, după o guvernare de un an fără o lună, lipsită de glorie.

De la decorare, la demitere

Imediat după decorarea de către Iohannis a lui Octav Bjoza, Centrul pentru Monitorizarea si Combaterea Antisemitismului (MCA România) afirma într-un comunicat că "ia act cu dezamăgire de decizia Presedintelui României”, care a decorat o persoană care ”se afişează public” ca ”susţinător al Mişcării Legionare şi al neo-nazismului". În acelaşi siaj de proteste, Vladimir Tismăneanu afirma că ”Iohannis n-ar fi trebuit să înceapă cu decorarea unui mărturisit simpatizant” al “moralităţii” legionare”.

Replica lui Octav Bjoza a fost scurtă şi clară: “Nu am fost, nu sînt şi e prea tîrziu să mai devin legionar”. Evident, Mişcarea Legionară nu mai există demult. Nici partide neonaziste n-avem. Dar fronturile fuseseră deja trasate şi ofensiva împotriva domnului Bjoza, de fapt a victimelor cpmunismului, începuse. Înlăturarea lui Octav Bjoza de la Secretariatul de stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989, în care fusese numit încă din vremea primului ministru Ponta, pentru a se ocupa de problemele foştilor deţinuţi politici, a fost victoria finală a celor care-i contestaseră decorarea.

Octav Bjoza a fost demis printr-o decizie a primului ministru Florin Cîţu, publicată în Monitorul Oficial în noaptea de 15 spre 16 martie 2021. Ceea ce a invocat primul ministru Cîţu cînd l-a demis pe Bjoza ”peste noapte” au fos acuzaţii pe care, într-un comunicat AFDPR din 12 martie, le-ar fi adus la adresa evreilor, vinovaţi de aducerea comunismului în România şi solicitarea ca urmaşii deţinuţilor politici să nu  mai fie discriminaţi, în dreptul de a obţine indemnizaţie pentru suferinţa lor şi a părinţilor, pe motivul subiectului condamnării politice a acestora. Cu alte cuvinte, şi urmaşii celor socotiţi de Securitate (de cele mai multe ori arbitrar) că au desfăşurat ”activitate legionară” (în realitate, poliţia politică încadrînd în numeroase cazuri acţiunile anticomuniste ca asemenea ”activităţi”) să primească dreptul la indemnizaţia stabilită de lege. Să nu mai fie discriminaţi, fiind socotiţi fii sau fiice de ”fascişti” şi ”criminali de război”, aşa cum făcuse Securitatea cu părinţii lor.  Nu au lipsit reacţii din tabăra guvernamentală, faţă de această demitere intempestivă. ”Octavian Bjoza este unul dintre ultimii eroi în viaţă ai neamului românesc. Schimbarea sa este o eroare. Cei care au luat decizia sunt în spatele cortinei, decizia i-a fost dată în plic premierului”, afirma deputatul liberal Florin Roman, în cunoştinţă de cauză. Nu văd de ce lucrurile n-au stat într-adevăr aşa. Florin Cîţu nu s-a dat vreodată în vînt după istorie, în analiza căreia nu poate emite judecăţi de valoare. ”În spatele cortinei” se aflase, cum s-a sugerat, Alexandru Muraru. ”Reprezentantul special al Guvernului României pentru promovarea politicilor memoriei şi combaterea antisemitismului” a declarat că demiterea lui Bjoza e ”legitimă şi corectă”.

Ceea ce supărase ”lobby”-ul autohton care ”monitorizează antisemitismul” în România, pe Andrei Muraru, fostul consilier prezidenţial, ajuns ambasador al României în SUA şi pe fratele său geamăn Alexandru Muraru, numit ”reprezentant special al Guvernului României pentru promovarea politicilor memoriei şi combaterea antisemitismului” a fost că Octav Bjoza a reiterat într-un comunicat al AFDPR că în România comunismul a fost adus de tancurile ruseşti însoţite de unii evrei, care au condus represiunea căruia el şi alţi sute de mii de oameni i-au căzut victimă, în primii ani ai instaurării regimului ”democrat-popular”: ”Chiar vreţi să vă amintim cine au fost primii trei şefi ai Securităţii Poporului, care au săvîrşit cele mai abominabile crime din lumea comunistă europeană, lucru recunoscut şi de marele disident rus Aleksandr Soljeniţîn?!? Poate că da: Alexandru Nicolschi, Mişu Dulgheru şi Tudor Sepeanu! (de origine evreiască – n. n.)”, a scris Bjoza în comunicatul de presă transmis de AFDPR pe 12 martie. Asta i-a adus demiterea.

Că unii deţinuţi au fost legionari şi chiar au participat la abuzuri şi crime cu caracter antisemit, e cert. Dar au şi plătit cu libertatea, unii au fost condamnaţi şi la moarte. Dar e la fel de adevărat că unii evrei comunişti au comis abuzuri şi crime împotriva românilor care s-au împotrivit instaurării ocupaţiei sovieto-comuniste a ţării, dar ei n-au ajuns la închisoare pentru asta. Ci pensionari de lux ai regimului. Dar Cîţu nu ştie istorie, nici nu trebuia: decizia a fost luată în altă parte.

Cînd l-a demis pe Bjoza, premierul Cîţu a justificat în schimb actul său acuzîndu-l pe acesta de faptul că încearcă să ”mistifice istoria”, de care premierul de fapt n-avea ştiinţă. Era incriminată punerea pe umerii comunităţii evreieşti a aducerii comunismului în România. Domnul Bjoza n-a vorbit însă nicăieri de ”comunitatea evreiască”, ci a nominalizat evrei din conducerea Securităţii. N-a fost nicio mistificare: Nicolski, Dulgheru, Sepeanu etc. au fost exact ce a spus Bjoza. A doua acuzaţie a fost că acesta solicita drepturi din partea statului, ”pentru urmaşii criminalilor de război, naziştilor sau fasciştilor” şi că e un ”negaţionist” al Holocaustului.

Octav Bjoza a fost doar victima propriilor convingeri, care nu sînt legionare, ci ale unui om foarte hotărît şi care, cu orice preţ, a spus adevărul: că regimul de ocupaţie sovieto-comunist a fost instalat în România şi cu ajutorul unei largi pături a populaţiei evreieşti, care a ocupat funcţii de conducere inclusiv în sistemul de represiune. Că nu poţi susţine vinovăţia copiilor, pentru vinovăţia părinţilor. Că un copil cu unul sau ambii părinţi în închisoare a fost, la rîndul său, persecutat în diferite forme de regimul comunist, din care excluderea de la dreptul la învăţătură era cea mai răspindită formă. Şi că în fond statul compensează această suferinţă, în acelaşi timp cu cea îndurată de părintele închis din motive politice, indiferent care au fost acelea. Că niciun copil nu trebuie să mai ispăşească păcatele părinţilor, care ei înşişi le-au şi ispăşit deja.

Toate acestea sînt adevăruri istorice. Cum un adevăr istoric, care va fi consemnat, e că aceia care i-au provocat lui Octav Bjoza un atac vascular cerebral, prin acţiunile, atacurile şi umilinţa la care l-au supus sînt ”Cîţu! Muraru!”