PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Cine va schimba lumea de azi: ”Milenialul” de la bloc, tot cu cheia de gît, dar cu smartphone în buzunar

Revoluţii şi evoluţii

O adevărată revoluţie culturală, cu nimic deosebită prin impactul pe care l-a avut în societate, de aceea petrecută sub ochii noştri, prin accesul nemărginit la informaţie şi la ”reţele de socializare”, se petrecea în urmă cu două secole, în Principatele Române. Alecu Russo a scris o povestire plină de tîlc, intitulată Iaşii la 1830. În acesta, îşi amintea anii tinereţii sale, cînd fii de boieri, întorşi de la studii de la Viena, Paris sau Berlin, îşi contrariaseră părinţii cu noua modă adusă din vest, fiind îmbrăcaţi în haine ”nemţeşti”. Ei schimbaseră şalvarii şi caftanul purtate de părinţii lor cu pantaloni şi frac, fiind o vreme subiect de batjocură prin oraş. Dar tot ei au fost generaţia care avea să schimbe fundamental valorile lumii în care trăiau, ca artizani ai revoluţiei paşoptiste, conectîndu-le la valorile euorpene. Au început cu fracul şi au încheiat cu drepturile cetăţeneşti.

Unde se va opri actuala revoluţie, e greu de estimat. Ceea ce se poate spune, din start, e că, precum ca în urmă cu două veacuri, distanţa între contextul concret şi aspiraţii, atunci cînd ele se construiesc într-o garsonieră alături de părinţi, este una la fel de greu de astupat, cu realităţi palpabile, şi nu cu vise. Generaţia paşoptisă a reuşit. O va face şi generaţia ”milenialilor”? Greu de spus. Personal, înclin să cred că da, cu toate condiţiile dificile în care ei trăiesc. Singura moştenire pe care le-o lăsăm e lecţia că ”se poate”, prin aceea că am înlăturat o dictatură şi le-am oferit lumea în care trăiesc. Problemele de astăzi ale tinerilor nu sînt în contradicţie totală cu ale noastre, părinţii lor, ci sînt moştenite de ei de la noi. O lume sufocată de crize de tot felul, de un mediu poluat – din toate punctele de vedere şi, cel mai grav, aflată într-o profundă criză morală.

Lucrurile stăteau fundamental altfel, în urmă cu două secole, cînd sub ochii acelor bătrîni boieri, părinţii generaţiei paşoptiste, lumea se schimbase - fără ca ei să o poată sesiza. În Principate, pe la 1800, ”gazeturile” erau interzise şi nici o carte nu apărea, fără aprobarea lui vodă şi a mitropolitului. Cam ca în vremea lui Ceauşescu. Şi, ca orice e interzis, aveau mare căutare, mai ales printre tinerii cărora părinţi grijulii şi bogaţi le aduceau, pe întrecute, educatori din Occident. Aşa că, pînă la urmă, Revoluţia Franceză şi Războaiele Napoleoniene au găsit şi aici, într‑un loc aflat parcă între Balcani şi nicăieri, o zonă fertilă şi oameni care ulterior, aidoma „conului Alecu” din vechiul neam al Ruseteştilor, au creat modelul statului‑naţiune.

Vor fi tinerii de azi din România, purtători ai ”noului model”, cel al anunţatului ”globalism” de inspiraţie neomarxistă, sau vor îmbunătăţi ceea ce au, şi s-a obţinut ca un rezultat al unei vocaţii de dublă libertate, atît cetăţenească, cît şi naţională? E o întrebare deschisă. Ceea ce e sigur e că, deocamdată, aceste ”aspiraţii” (dacă există şi sînt asumate vocal de o minoritate din noile generaţii), majoritatea ”tăcută” a ei vrea doar să trăiască mai bine. Aşa cum aceşti tineri văd că se poate într-adevăr trăi, pe smartphone. Unde plouă cu semnele acestei vieţi, de la personaje ale ”vieţii virtuale”, la oferte de mărfuri ”care-ţi fac viaţa mai bună”. Şi ei sînt absolut de înţeles.

Eu însumi îmi aduc aminte şocul pe care l-am trăit, privind în galantare măreţia pulpelor de pui importate din Occident, imediat după Revoluţie şi fumînd ţigările ”Bastos” sau văzînd reclamele la pantofii italieneşti, din piele întoarsă, cu talpă de plastic ”Gregorio Rizo”, care se bucurau de o pompoasă reclamă la Televiziunea Română, devenită brusc Liberă. Am trăit dintr-o dată ca paraşutat, într-o altă lume, ca un Robinson purtat pe insula sa, Republica Socialistă România, într-o realitate paralelă despre care ştiam că există, dar îmi era inaccesibilă. A fost un contact cu o altă lume. O lume străină de cozile care se formau cu o lună în urmă, în noiembrie sau decembrie 1989, de la salam de vară la hîrtie igienică, de la apă minerală la vodcă poloneză.

Ei bine, problema tinerei generaţii de ”mileniali” de azi e că ei n-au trăit acelaşi şoc. Cum spunea o celebră lozincă, una coaptă în „laboratoarele” bătrînului nostalgic comunist Ion Iliescu, ”voi n-aţi mîncat salam cu soia!” Problema paralelelor se opreşte aici. La experienţele de viaţă. E greu să explici totalitarismul, unor tineri care nu cunosc şi n-au avut decît experienţa democraţiei. Ei cred că, a sta la coadă la hîrtie igienică, e mai degrabă demn de un scenariu SF, decît că a fost cîndva o componentă deja banalizată a răului cotidian. E cea mai mare provocare, care stă în faţa noilor generaţii din România, şi nu numai: aceea de a nu construi noi totalitarisme, cu uneltele democraţiei şi în numele ei. De a impune, ceea ce cred ei că e mai bine. Exact (de fapt) cum au făcut comuniştii. Dar eu cred că ei vor înţelege, totuşi, că nu mai au nevoie de revoluţii, ci de evoluţii.

Majoritatea milenialilor, ”copiii garsonierelor”, sînt cei care pot face diferenţa

Există mari şanse, ca o ”revoluţie neormarxistă” să nu se petreacă, la noi – în primul rînd, chiar în rîndul tinerilor există şi se manifestă o largă componentă conservator-naţională, ”dusă la biserică”, cît se poate la propriu – iar tradiţia şi credinţa sînt cele două componente şi pîrghii de siguranţă, pe care se poate baza – şi se bazează, de fapt – o societate democratică, în sensul burghez şi consacrat al termenului. Care trebuie să facă însă faţă tuturor ”experimentelor” sociale, unele intolerante, care le sînt livrate şi propuse, paradoxal, în numele toleranţei de către alţi tineri, care se manifestă prin USR şi prin numeroasele ONGuri afiliate.

Mai e şi o largă pătură tăcută, dar solidară în fond cu valorile consacrate ale familiei, cît şi cu acelea pe care familia le-a insuflat. Ei sînt ”milenialii” care au copilărit cu cheia de gît, copiii blocurilor de garsoniere şi apartamente de 2 camere şi chiar dacă ei nu se exprimă, sînt mult diferiţi de ”filfizonii” care poartă ”noile valori” ale unei ”corectitiudini politice”, dusă pînă la absurd.

E tulburător însă că, pentru mulţi dintre ”mileniali”, opţiunile rămîn limitate de condiţiile lor de trai. ”Garsoniera” în care ar putea să locuiască fiecare singur e o întruchipare a raiului, pentru larga lor majoritate.  În România, după cum a dat la iveală în ultimele zile o cercetare sociologică, a existat un ritm de creştere anuală de 50.000 de noi locuinţe, faţă de cele 7,3 milioane, înregistrate la recensămîntul din 2011. Dar ce înseamnă ”locuinţă”, la noi? Un raport al Ministerului Dezvoltării a arătat că suprafaţa medie utilă a unei locuinţe este de 46,9 m.p.; media europeană este de 102,3m.p., în vreme ce în Cipru, de pildă, ea ajunge la 156,4m.p. – ceea ce pentru mulţi români înseamnă de fapt Paradisul locativ.

În aparenţă, situaţia nu e una dezastruoasă – sînt 2,73 români / locuinţă. Dar lucrurile nu stau ca în medie. Raportarea e puternic polarizată şi ea arată că aproximativ ”jumătate dintre populaţia ţării locuieşte în case supraaglomerate, România fiind ţara europeană cu cel mai ridicat procent al supraaglomerării, de trei ori mai mare decât media europeană”. Şi cei mai afectaţi sînt tinerii: ”în primul rând, se înregistrează dificultăţile celor tineri de a trăi într-o locuinţă proprie datorită lipsei opţiunilor locative, împreună cu dependenţa lor economică de membrii mai vârstnici ai familiei”.

Cei mai mulţi dintre membrii familiei sînt la a doua, a treia ”generaţie în pantofi”, cum le spun oamenilor veniţi de la ţară la oraş, în cursul ”industrializării socialiste” masive, din anii ’60-’70. Între care s-au numărat şi părinţii mei, eu fiind primul din rîndul celor născuţi deja ca orăşean. Viaţa de la ţară şi viaţa la bloc sînt total diferite şi imprimă şi comportamente sociale diferite. Copiii de la ţară nu se agregă, de pildă, în ”găşti”. Ceea ce uneşte, în cazul acestor noi generaţii de tineri de la ţară şi de la bloc e accesul egal pe care aceştia îl au la mijloacele de socializare. Şi care, de astă dată prin modul de viaţă, le creează un uşor avantaj tinerilor din lumea rurală, care au la îndemînă ”libertatea naturii”, în raport cu cei de la oraş. Primii au însă şi dezavantajul unei calităţi mai slabe a educaţiei. Ambele categorii, ”tinerii de la bloc” şi cei de la ţară, sînt mai predispuşi la a înclina spre valorile tradiţionale şi nu spre exeprimentele ”social-sexuale” ale ”corectitudinii politice”.
 
Blocurie comuniste sînt supraaglomerate, cum ştim şi cum o arată şi statisticile. Instalaţiile sînt vechi şi suprasolicitate de această aglomerare, subsolurile sînt inundate, clădirile igrasioase sînt adevărate ”insule ale sărăciei”. În blocuri, cele mai numeroase locuinţe sînt garsonierele şi apartamentele cu două camere. Şi după cum arată studiul citat, realizat de IRSOP, aproape jumatate din familiile din România (46%) trăiesc în una sau două camere. În oraşe, procentul ajunge chiar la 57%. Cînd e vorba de dimensiunile familiilor, situaţia e una chiar dramatică: două din cinci familii cu trei persoane, o treime din familiile cu 4 persoane şi cîte una din 5 familii cu 5 si 6 persoane, trăiesc în maximum două camere. Perspectivele sînt sumbre. Petre Datculescu, coordonatorul studiului din care am citat, arăta: ”În mod curios, tema densităţii excesive în locuinţele româneşti lipseşte din discuţiile publice şi nu pare să preocupe pe nimeni, în afară de locatarii în cauză".

Într-adevăr, ceea ce nu pare a fi înţeles nici preşedintele Klaus Iohannis şi nici ”guvernele” sale, e că n-ai cum să obţii o ”Românie educată”, în condiţii în care, cum spunea profesorul Datculescu, ”ne oprim un moment şi încercăm să ne imaginăm traiul zilnic al unei familii de 4 sau 6 persoane, într-un apartament de 2 camere: cum se odihnesc aceşti oameni? Cum mănîncă? Ce posibilităţi de intimitate există? Unde îşi tin lucrurile? Unde se pregătesc pentru şcoală sau pentru muncă? Cum gestionează preferinţele divergente? Cum e atmosfera generală? Toate fiinţele vii suferă, cînd spaţiul lor de viaţă e supraaglomerat. Cînd trăiesc înghesuite, animalele se reproduc mai încet, nu îşi îngrijesc puii cum trebuie şi devin vulnerabile la afecţiuni. Studiile au constatat că oamenii înghesuiţi în spatii supraaglomerate au performanţe intelectuale mai scăzute, devin mai retraşi din punct de vedere social şi mai puţin toleranţi în relaţiile interumane. Cercetările făcute de IRSOP pe această temă arată că oamenii care provin din familii numeroase înghesuite în spaţii strîmte raportează o creştere a iritabilităţii, a frustraţiei, a senzaţiei de constrîngere şi a sentimentului că nu au control asupra vieţii proprii”.

Nu sînt întrutorul de acord cu Petre Datculescu. Eu am trăit, într-un apartament de două camere la bloc, alături de alte patru persoane. Mă încadrez în categoria în legătură cu care acesta îşi punea întrebările de mai sus. Nu mi s-a părut o convieţurire grea, şi din motivul că nu-mi puteam imagina o alta posibilă. Copil fiind, am fost fericit, cu cheia de gît. Recunosc, nu-mi imaginez cît de greu e acum, cînd posibilitatea de a compara propria viaţă cu o alta e la un click distanţă.

Ceea ce e partea bună a întregii poveşti e că traiul într-o ”familie înghesuită” naşte un tip deosebit de solidaritate de grup, care se extinde şi la nivel social. O solidaritate care ne poate oferi, în viitor, şi soluţii – pentru că, aşa cum spunea profesorul Datculescu, ”familiile înghesuite nu au nevoie de compasiune, ci de ajutor, care se traduce prin acces la finanţare, prin politici şi strategii guvernamentale de îmbunătăţire a locuirii şi mai ales prin conştientizarea publică a riscurilor traiului înghesuit”.

Un ”trai înghesuit”, din care ieşim însă mai solidari şi mai înţelegători faţă de semeni poate rezulta într-o generaţie a ”milenialilor” mai deschisă, decît alţii asemenea lor din Europa occidentală, faţă de tradiţie şi credinţă. Ea poate deveni, în realitate, un avantaj istoric. Şi România poate să-şi schimbe faţa, mai repede decît am putea bănui. E partea plină a paharului, pe care am fost învăţat să o caut şi văd întodeauna, trăind alături de patru persoane, mamă, tată, frate, soră, într-un apartament de bloc de nici 60 de metri pătraţi, cu cheia la gît. În viitor, majoritatea milenialilor, ”copiii garsonierelor” sînt cei care pot face diferenţa, între o aşa-zisă ”revoluţie” şi o lume într-adevăr mai bună. Chiar şi la bloc.