PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Sindromul totalitar al pandemiei: cenzura şi ”certificatul verde”. O luptă inegală între democraţie şi moarte

Sindromul comunist al secretizării eşecului

Vaccinul a devenit un adevăr incontestabil, binele vaccinării nu poate fi pus la îndoială în mod public, deoarece rişti acuzaţia de ”răspîndire de infromaţii false”. Cine stabileşte adevărul unor informaţii? Avem, şi nu ştim, un ”Minister al Adevărului”, ca în Orwell? Nu ştiu, dar ceea ce se vede, cu certidudine, la televizor e că avem structuri de forţă, ca Parchetul, sau agenţii, precum CNA-ul, sau CNCD-ul, care îl administrează. Caragiale spunea, la începutul veacului trecut, în împrejurările răscoalei de la 1907: ”şi cîte adevăruri ar trebui spuse la noi! Şi cîte păreri adevărate stau închise de frică, în atîtea oale de os!” Frica e dominantă, şi în aceste vremuri ale pandemiei, pe care le trăim. Frica noastră, personală, de îmbolnăvire, ATI, moarte. Ca şi eşecul răsunător al autorităţilor, în gestionarea pandemiei.

Timpurie pandemiei seamănă întrucîtva cu vremurile comunismului. Cum am mai scris, una dintre condiţiile esenţiale pentru perpetuarea sistemului comunist a fost secretizarea eşecului. Realitatea nu trebuia să fie cunoscută cu exactitate şi nici descrisă corect. În cazul de faţă, al pandemiei, informaţia ne-a fost filtrată de un straniu ”Grup de Comunicare Strategică”, invenţie de sorginte securistică, inspirat, după tituluatură, probabil de către Serviciul Român de Informaţii. Înainte de 1989, sistemul de protejare a informaţiei a fost unul perfecţionat. La adevăr, accesul era permis numai iniţiaţilor – adică vîrfurilor Partidului Comunist şi, bineînţeles, Securităţii, care supraveghea acest sistem. Pentru restul lumii, se distribuia adevărul ”oficial”: propaganda. La începuturile pandemiei, noi am ştiut numai ce ne comunica acest ”Grup”. În afara familiilor îndoliate, de pildă, aproape un an n-a ştiut nimeni că morţii de Covid-19 erau îngropaţi goi, în saci de plastic.

Esenţa puterii comuniştilor a constat tocmai în capacitatea lor de a înlocui adevărul cu ideologia în care credeau, sau de care se serveau, pentru a domina. Pentru activiştii comunişti, tot ceea ce nu era produs de imensul aparat de propagandă era susceptibil de a deveni subiect tabu, sub pavăza secretului de stat. Aici e diferenţa între ceea ce se petrecea atunci şi ceea ce se petrece acum, cînd asistăm la ”tabu”-izarea unor subiecte, precum vaccinarea. Ai voie să vorbeşti numai de ”binefacerile” ei, dacă faci altfel, sau măcar îţi pui întrebări eşti socotit ”antivaccinist”, ori şi mai rău, dacă o faci cu voce tare, în mod public, rişti să fi blocat pe facebook, amendat, sau de-a dreptul cu dosar la Parchet, acuzat de ”răspîndirea de ştiri false”.

Să fim bineînţeleşi: nu pun la îndoială nici vaccinul, nici binefacerile lui, m-am vaccinat cînd nu exista nicio intredicţie pentru ”nevaccinaţi”, deci nu de nevoie, ci absolut din propria convingere că îmi face bine: şi mi-a făcut, într-adevăr. Dar nu despre asta este vorba, ci despre comportamentul arogant, de tip totalitar al autorităţilor, care aminteşte de cel al cenzorilor comunişti, cînd vine vorba de vaccinare.

De la ”secretul de stat” comunist la ”certificatul verde” pandemic

După ce au eşuat în campania lor de propagandă ”pro-vaccinare”, gîndită prost de la bun început, politizată în exces şi din aceste motive ajunsă un fiasco, pe care s-au cheltuit o căruţă de bani (cîţi, exact, nu vom şti niciodată), guvernanţii exercită impunerea vaccinului prin pîrghii de forţă: interdicţii pentru nevaccinaţi şi impunerea cenzurii în spaţiul public, asupra dezbaterii subiectului vaccinării. Alături de neconstituţionalitatea unor măsuri deja impuse şi consumate, de-a lungul stării de urgenţă şi stărilor de alertă, care s-au tot perpetuat de aproape doi ani încoace (unele constatatate ca atare de Curtea Constituţională), pandemia devine, dincolo de aspectele ei medicale, un sindrom totalitar.       ,

”Certificatul verde”, în condiţiile de normalitate de acum doi ani, ni s-ar fi părut de neacceptat. Acum, cînd el vine în urma unor măsuri punctuale şi în ritm crescător, prin care sub imperiul protecţiei sanitare a dispărut protecţia democraţiei, nu mai pare chiar atît de excesiv. Uneori, da, binele trebuie făcut cu forţa. Dar faptul măcar trebuie explicat, ori nici asta nu se face. În vremea comunismului, atît de mare devenise teama autorităţilor faţă de posibila circulaţie liberă a informaţiilor, încît pe lîngă Legea 23 din 1971, privind apărarea secretului de stat, au apărut la mijlocul anilor 1980 mai multe prevederi, tot mai restrictive, prin care pînă şi maşinile de scris erau sever controlate de Miliţie, în acelaşi regim precum cel al armelor şi muniţiilor.

În lipsa acesului la adevăr, în ordinea lumii comuniste, în care existenţa se derula apatic între tot mai multe secrete şi decrete, singurul lucru cu adevărat viu, adică mobil, energic şi dinamic, continua să fie aparatul de propagandă. De aceea, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste a ocupat un rol extrem de important, între instituţiile statului. Inventivitatea malefică a funcţionarilor acestui Consiliu nu a cunoscut limită. La începutul anului 1980, ei au pus la punct o mică broşură intitulată „Lista cuprinzînd datele şi informaţiile nedestinate publicităţii”. Am mai avut ocazia să scriu despre ea. Reamintesc că lunga listă de secrete era ea însăşi secretă, toate exemplarele multiplicate la şapirograf fiind înseriate şi predate, pe bază de semnătură, activiştilor partidului din eşaloanele locale superioare şi redactorilor şefi ai cotidianelor sau revistelor centrale şi judeţene. Textul broşurii era revăzut şi adăugit an de an.

Lista informaţiilor secrete devenea tot mai substanţială, în funcţie de deteriorarea situaţiei economico sociale a ţării. Aşa cum în prezentul nostru, devin din ce în ce mai acute, dar şi asumate, restricţiile pandemiei.  În documentul amintit, emanat de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, un adevărat catehism al secretelor, se specificau datele care nu puteau fi destinate publicităţii decît în măsura în care ar fi apărut mai întîi în documentele de partid, sau în cuvîntările şefului statului. Potrivit ediţiei din 1983 a broşurii, erau interzise accesului public datele realizărilor economice, altele decît cele apărute în documentele oficiale, precum şi „veniturile totale reale ale populaţiei”, „retribuţia reală şi nominală, veniturile totale şi reale ale ţărănimii, indicele general al preţurilor şi tarifelor, pensia reală şi alocaţia medie de stat pentru copii”. De asemenea, partidul nu voia ca tot românul să cunoască date legate de calitatea necorespunzătoare a produselor, dimensiunile producţiei industriale rebutate sau, în cazul agriculturii, costurile producţiei agricole pe produse. Constituiau de asemenea secrete de stat datele absolute privind consumul pe locuitor la principalele produse alimentare şi nealimentare, gradul de înzestrare cu bunuri de folosinţă îndelungată a populaţiei şi chiar situaţia numerică a traficului de călători. Nu aveam voie să cunoaştem date şi informaţii privind accidentele de muncă, îmbolnăvirile în masă, indicatorii asigurărilor sociale de stat, numărul pensionarilor sau al minorilor care aveau nevoie de instituţionalizare sau îngrijire şi nici necesarul de medicamente pentru populaţie.

Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste interzicea, de asemenea, publicarea informaţiilor privind răspîndirea rîiei şi a păduchilor, ca să nu mai vorbim de cauzele sociale ale mortalităţii infantile sau de numărul de avorturi, legale ori ilegale. În privinţa relaţiilor internaţionale, se avizau pentru publicare doar documentele oficiale ale vizitelor peste hotare, iar la capitolul „Alte date nedestinate publicităţii” erau trecute statisticile privind criminalitatea, accidentele grave şi catastrofele, incluzînd cauzele şi consecinţele acestora. Aşa că, în România, înainte de 1989, nu se putea întîmpla nimic rău, fără voia Partidului Comunist.

Dacă funcţiile de partid şi de stat creşteau direct proporţional cu accesul la informaţie, la etajul inferior al transparenţei, pentru cei aflaţi departe de putere, adevărul devenea tot mai tainic, adesea subiect de conversaţie în şoaptă. Aşa tinde să se petreacă şi în zilele noastre. În lipsa unor date reale, în prezenţa fricii, încetul cu încetul, lumea măruntă identifica vinovatul pentru eşecurile socioeconomice ale sistemului în şefii cei mărunţi, în persoana gestionarului şi a administratorului de bloc, a şoferului de troleibuz şi a maistrului de la serviciu, a ţăranului din piaţă şi a doctoriţei de la circă. Aceasta era situaţia în 1989. Acum, trăim într-o paletă tot mai largă de restricţii. Pe unele le înţelegem, pe altele nu. Unele ne sînt explicate, altele nu. Despre din ce în ce mai puţine, putem vorbi liber. Pandemia a dat frîu liber unui reflex totalitar, pe care statul l-a avut dintodeauna faţă de cetăţeanul său: bun să plătească impozite şi docil executant al dispoziţiilor, date în numele ”ordinii publice”, ori a ”securităţii medicale”. Reamintesc că, la începutul regimului comunist, şi temuta Securitate se numea ”a Poporului”.

Cum operează cenzura. Cazul lui Răzvan Dumitrescu

Am scris cele de mai sus, pornind de la o postare a vechiului meu prieten Răzvan Dumitrescu, un ziarist cumpănit şi drept în judecăţi, pe care niciodată nu l-am bănuit de jocuri ascunse. Ne întîlneam adesea şi ne-am împrietenit pe la conferinţele de presă ale diferitelor ”aripi” liberale, încă din 1992. Am rămas, de atunci, apropiaţi, mai vorbim la telefon, dar nu ne mai vedem atît de des – în afara ”serviciului”.

Realizatorul de la Antena 3 a primit, în ultima vreme, mai multe amenzi usturătoare de la CNA, numai pentru că a adus în discuţie subiectul vaccinării şi a prezentat puncte de vedere divergente, faţă de adevărul care tinde să se transforme într-un ”bun comun”, al binefacerilor sale. ”Trăim vremuri complicate”, spune Răzvan Dumitrescu - şi aşa e. Faptul că o dezbatere e considerată a ”pericilita” ritmul vaccinării, arată de fapt şubrezenia autorităţilor, în raport cu organizarea vaccinării. Aceasta nu mai e demult un rezultat al încrederii în vaccin şi implicit în autorităţi. Cei care au crezut în binefacerile lui, ca şi mine, s-au vaccinat demult. Acum, după ce autorităţile au dat cu oiştea-n gard, o mai pot scoate la capăt numai apelînd la ”binele făcut cu forţa”, prin diferitele restricţii, care au culminat cu ”cerificatul verde”, care devine deja mai important decît cartea de identitate. Sau, beneficiind, fără să fi făcut altceva pentru asta, decît să nu se fi pregătit deloc pentru preîntîmpinarea valului patru al pandemiei, de valul de morţi care se înregistrează zilnic şi care a început să semene teama în oameni.

De neînţeles este însă lipsa dezbaterii, sau mai degrabă împiedicarea ei, printr-o formă nedisimulată de cenzură. Deşi, conform articolului 30, alineatul 2 al Constituţiei, ”cenzura de orice fel este interzisă”. Ei, şi? Iată ce a păţit Răzvan Dumitrescu: ”am 30 de ani de presă, dintre care vreo 24 de ani de televiziune, puşi cap la cap. Nu am încasat în aceşti ani, cîte amenzi am încasat în ultimile 2 luni, ca număr şi cuantum! În numele echilibrului... Mă uitam chiar înainte de a aşterne aici aceste rînduri, la Constituţia României: libertatea de exprimare a gîndurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sînt inviolabile”. Acum, însă, în vremuri de pandemie, acest viol este socotit un act medical. Şi nimeni pare să nu mai aibă ce să facă, în momente în care frica de moarte este mai puternică decît dragostea pentru democraţie.