COMENTARIU Marius Oprea: Mama

Îi lipseşte mult mersul la biserică, dar a mai venit părintele Eugen la ea, a spovedit-o şi a împărtăşit-o, la Paşti şi Crăciun. Trăieşte alături de sora ei şi mătuşa mea Paraschiva, de 74 de ani, care e bolnavă din copilărie (are nanism hipofizar şi e lipsită de discernămînt). Sora mea Lidia le vizitează zilnic şi le duce mîncare şi medicamente. Lidia poate să facă aceste drumuri zilnice, pentru că a ieşit la pensie anul trecut, aniticipat: i s-a oferit să plece în condiţii avantajoase, pentru a face loc unei ”pile” de partid, care rîvnea la postul ei de şefă la un oficiu de calcul, de la o instituţie de stat. A fost rugată să se întoarcă după cîteva luni, pentru că nu se mai descurcau deloc acolo, dar n-a mai vrut.

Mama a lucrat din 1969, de cînd ne-am mutat în Braşov, la Întreprinderea ”Textila” şi în cei 25 de ani de muncă a pus, zi de zi, ciucuri la milioane de căciuli, purtate de copiii României. Cînd, prin clasa a V-a am realizat cît de obosită venea de la muncă, am refuzat să mai port căciulă, nu port pînă în ziua de azi. În fiecare dimineaţă pleca în zori, găseam pe aragaz o oală cu apă, în care erau cartofi tăiaţi pentru prăjit şii pe masă un sanvich pentru şcoală. Dragostea ei m-a însoţit în întreaga copilările şi adolescenţă şi o simt, de departe, pînă astăzi.

Mama se roagă mult şi pentru toată lumea. Ea m-a dus la bisercă atunci cînd eram copil şi, deşi la şcoală am fost dat afară de la cor, pentru că profesorul de muzică a spus că nu am voce, m-a învăţat să cînt ”Prohodul” şi de Paşti, în anul 1975, am cîntat cu ea în corul bisericii. Mama mea, precum toate mamele din ţara şi lumea asta, e cel mai bun lucru care mi s-a întîmplat pe această lume.

Nu pot spune că mama şi mătuşa o duc greu – ne au pe noi. Aşa se întîmplă în România, unde tradiţia a păstrat legăturile într-o familie lărgită, în care membrii ei se ajută toată viaţa. Nu e semn doar al unei solidarităţi, ci şi al precarităţii unei vieţi care ne aşează în dependenţă unul de celălalt şi care face ca aceasta să aibe, în mod paradoxal, şi o parte bună: a creat o coeziune în familie, o solidaritatei care traversează generaţii. Cea mai mare bucurie a mamei e cînd băiatul meu Alexandru vine în România şi merge pe la ea. Ultima oară l-a văzut în vacanţa de vară, anul trecut. În cea de iarnă n-a mai putut să vină, din cauza interdicţiilor sporite de sărbători. Tot timpul m-a întrebat, în wek-end, cînd mai vine Alexandru. Mi-e greu să-i spun, cînd nici eu nu ştiu.

Mama se miră din ce în ce mai mult de cele ce se întîmplă în lume, dar nu zice că vine sfîrşitul ei. Nu se plînge. Spune că alţii o duc şi mai rău, Şi are dreptate, ca întodeauna. Stă în apartamentul el de două camere din cartierul muncitoresc Steagu Roşu din Braşov şi se bucură că are centrală şi nu îi e frig iarna. Sora mea nu-i spune cît vine factura la gaz. Mama nu ştie că, în mod normal, n-ar putea trăi din banii de pensie, ai ei şi ai mătuşii. Dar mama are noroc, ne-a crescut pe toţi trei, pe sora mea şi pe fratele meu mai mic, Nicu, de ani buno măcelar în Olanda) în dragoste, pe care acum i-o întoarcem. Mama are o pensie de 840 de lei. Mătuşa mea, o pensie de handicap, pe jumătate cît pensia mamei. Cum ar supravieţui singure, mi-e frică să-mi imaginez.

Dar ştiu că în România sînt atît de mulţi bătrîni singuri, cu o pensie nu cu mult mai mare ca a mamei: 800.000 de pensii sînt la nivelul minim social, de 800 de lei. A spus chiar doamna ministru a muncii. Trăim într-o ţară în care statul nu priveşte în urmă. Face ”proiecţii economice”, pentru un viitor incert. Cu nimic deosebite, în fond, de cincinalele lui Ceauşescu. Şi, la fel ca şi atunci, singura certidudine a părinţilor noştri, în această lume, care nu le mai respectă nici vîrsta şi nici munca am rămas noi, copiii lor.

Pentru că statul n-are mamă, n-are tată.