Ion Cristoiu: Dumnezeu nu i-a ajutat pe bizantini!

Pagube. Am dat gata, la Găgeşti fiind, cartea La chute de Constantinople: 29 mai 1453 (French Edition) Kindle Edition, de Maurice şi Marilène Chavardès. Bazată pe istoria care face mare proză, cartea se încheie cu o aşa-zisă călătorie a Marelui Turc prin Constantinopol înainte de a deveni pentru secole Istanbul. E de fapt un pretext pentru a semnala uriaşa moştenire lăsată de Bizanţ Marelui Turc, dar şi pagubele de nerecuperat făcute de Turcii din stepe şi din corturi unei imense moşteniri a Europei greco-romane:

„În timpul devastării Oraşului, minunate opere de artă, monumente, mii de tablouri şi de cărţi au fost distruse, altele stricate. A fost o lovitură teribilă pentru cultura elenistică şi creştină. În acelaşi timp, savanţi şi oameni de litere greci care au reuşit să fugă şi au luat cu ei capodopere şi manuscrise sustrase de sub nasul Turcilor, s-au stabilit în Italia, Astfel artiştii şi scriitorii occidentali au fost influenţaţi de civilizaţia bizantină, marcînd astfel debutul Renaşterii”.

Finalul cărţii e magistral:

„Istoricul nu poate uita că în 29 mai 1453 Occidentul a suferit o lovitură ireversibilă în politica sa, în cultura sa, în economia sa”.

Nu e ceea ce voia să exprime, cu ani în urmă, bunicul principesei Bibescu cînd spunea: Căderea Constantipolului e o nenorocire personală care ni s-a întîmplat în săptămîna trecută? Dintre toate prozele născocite cu acest prilej de Istorie, una dintre cele mai puternice mi se pare credinţa bizantinilor că Dumnezeu, Fecioara Maria îi vor salva. În timpul cruntului Asediu, circulă în oraş vorba despre legenda potrivit căreia Turcii vor ajunge pînă la Arcul lui Teodosie şi că acolo le va ieşi în cale Arhanghelul Gavril, care îi va opri. Cînd se aude strigătul Oraşul e pierdut! bărbaţi, femei, copii, unii de ţîţă, se grămădesc în Sfînta Sofia din credinţa că Dumnezeu nu-i va lăsa pe Turci să intre. Turcii intră, îi măcelăresc, îi iau ostatici şi profanează aşezămîntul.

Unde e ocrotirea lui Dumnezeu?

*

Aşchii. Din Istoria lui Eugen Barbu, despre care am descoperit c-o aveam înainte de a o cumpăra de la un Anticar, spicuiesc din poezia Mihaelei Minulescu. „E pasul călătorului ce bate vestea la fereastră”; „rămîne lumina fără întrebări şi răspuns”; „Prin mijlocul casei mele curge Ophelia moartă”; Istoria merită şi pentru talentul lui Barbu de publicist. Alexandru Andriţoiu, director revistei Familia şi prin asta curtat de criticii literari, inclusiv de cei de la Bucureşti, e astfel descris: „Poet abundent, folosind talentul său pînă la refuz, nefrenat, agăţîndu-se de onomastici şi împrejurări de bună dispoziţie Andriţoiu face versuri ca bradul răşina (...)”. Din selecţia lui Barbu selectez: „Vai mie! Cum se-aude lumina în cădere”; „Cu vînturi suple, spuse ca pe flaut/ soseşte ora preacuratei seri/ Prin ornic timpul umblă mai precaut”; „Toamna mai galbenă ca Palia de la Orăştie”; „flori grase tolănite-n clime dulci”; „Apa se mîhneşte”.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro