Ion Cristoiu: O permanenţă a Istoriei contemporane : Cine-a tras în noi?

Debutul oficial al războiului civil din Liban e considerat de toată lumea ca fiind 13 aprilie 1975. În această zi, pe la orele 13.00, un autocar transportînd palestinieni a fost întîmpinat cu focuri de armă automată la marginea Beirutului. La scurt timp după aceea, în Air en-Remmaneh, fie al creştinilor, 27 de pasageri sînt omorîţi. Imediat, responsabilitatea e atribuită miliţienilor falangişti creştini. Revoltaţi, musulmanii pornesc războiul în mai multe zone din Beirut. Luptele durează 3 zile, întinzîndu-se progresiv dinspre margini spre centrul oraşului. Se folosesc din plin diferite categorii de arme: mortiere de mic calibru, rachete, arme automate. Toţi istoricii sînt de acord că acesta a fost fitilul care a aruncat în aer butoiul cu pulbere care era la ora aceea Libanul. Atentatul din 13 aprilie a pus în mişcare o maşinărie care nu s-a mai oprit timp de 17 ani. Maşinăria războiului civil.

Istoriicii nu reuşesc însă să se înţeleagă asupra unui lucru. Un lucru care a răma azi enigmă, deşi, despre războiul civil din Liban s-a scris o întreagă bibliotecă. Musulmanii au susţinut că falangele creştine au tras. Dar chiar imediat după atentat, acestea au negat implicarea. Cine a tras în 13 aprilie 1975? O întrebare la care e greu de presupus că se va răspunde atît de repede. Cum e greu de presupus că se va răspunde atît de repede şi la o altă întrebare asemănătoare în legătură cu războiul civil din Liban. Un eveniment premergător confruntării, văzut de toată lumea ca unul dintre cele responsabile de acumularea prafului de puşcă social-politic, a avut loc cu 3 luni înaintea datei oficiale de începere a războiului. În cursul unei demonstraţii de protest a pescarilor din Saida (sudul Libanului) se trage asupra manifestanţilor. Un glonte îl atinge pe deputatul musulman Maaruf Saad, care va muri la spital, în 6 martie 1975. Dat fiindcă armata libaneză ocupase oraşul, toată lumea aruncă responsabilitatea asupra ei. Statul major dezminte însă imediat implicarea armatei în tragicul accident. Mai mult, expertiza balistică, adusă drept argument, arată că glontele tras asupra deputatului musulman nu provenea de la militari. Cine a tras în 26 februarie 1975? Ca şi în cazul începutul oficial al războiului civil, zecile de cărţi şi articole dedicate confruntării sîngeroase din Liban n-au reuşit pînă acum să dea un răspuns.

Ce ne spun aceste întrebări? Nu trebuie prea mare agerime pentru a-ţi da seama că ele ne amintesc nouă, românilor, de o întrebare care a agitat demonstraţiile întregului an 1990 şi continuă să preocupe pe jurnalişti şi istorici: 16-22 / Cine-a tras în noi?”. Chestiunea cea mai controversată a evenimentelor din decembrie 1989 e următoarea: a tras sau nu armata în demonstranţi? Dacă nu, atunci cine-a făcut-o? Din cîte se vede, întrebarea – Cine-a tras în noi? – riscă să devină o permanenţă a istoriei contemporane. Ea se pune în legătură cu războiul civil din Liban şi cu răsturnarea lui Ceauşescu din România. Mai mult ca sigur ea se va pune şi în legătură cu alte evenimente. Despre care, la ora actuală, nu ştim decît atît: cineva va trage în altcineva pentru ca responsabilitatea asasinatului să cadă asupra altcuiva. Graţie presei şi televiziunii, în lumea contemporană, această înşelare, nu numai a cetăţenilor simpli, dar şi a cercetătorilor, a devenit un instrument fundamental al politicii. De aceea, cred că specialiştii ar trebui să se aplece, în sfîrşit, şi asupra unei teme extrem de seducătoare: rolul lui Cine-a tras în noi? în istoria lumii contemporane.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro