Ion Cristoiu: Stalin: „Oamenii nu-şi amintesc decît de cei care i-au trimis pe alţii la moarte”

Putere. Am terminat Ne întîlnim la Judecata de Apoi, editura Univers,1992, cartea lui Petru Dumitriu. Am citit-o pe vremuri în varianta franţuzească, Rendez-vous ou jugement dernier, Seuil, 1961. Petru Dumitriu descrie în acest roman cu cheie (unele personaje mi-au fost identificate înainte de 1989 de Vladimir Tismăneanu, pe vremea cînd colabora la Viaţa studenţească) motivele fugii sale din ţară. Dincolo de o supărătoare siluire a omenescului personajelor pentru a-i ieşi autorului pasienţa, romanul autobiografic ridică o problemă complicată:

Petru Dumitriu era un mare scriitor, cel mai mare la vremea fugii şi, după părerea mea, cel mai mare prozator al tuturor timpurilor româneşti.

Lucrăturile duşmanilor, posibile pe fondul Îngheţului de după Revolta de la Budapesta, cînd Hruşciov caută să contracareze antistalinismul încurajat chiar de el, vizau postul de şef al editurii. Indiscutabil, era un post care-i aduceau lui Petru Dumitriu ceea ce profesia de scriitor îi refuza:

Putere.

Debarcarea de la editură, căderea în dizgraţie puteau fi nenorociri pentru oricine altcineva decît scriitorul Petru Dumitriu. Era greu de crezut că va fi arestat. Nu s-a întîmplat asta cu nici un scriitor român mai acătării chiar în anii stalinismului feroce. În aceste condiţii, nu văd care era problema scriitorului Petru Dumitriu rămas simplu scriitor. Poate n-ar mai fi publicat. Poate ar fi fost interzis.

Ei şi?

Putea să scrie mai departe pentru sertar. Problema, din cîte se vede din Ne întîlnim la Judecata de Apoi era alta. Scriitorul nu se mulţumeşte cu puterea dată de scris, o putere nu de puţine ori fără nici un corespondent în real. Scriitorul vrea Puterea pur şi simplu, puterea deţinută de politicieni. Pierderea acestei puteri îl devastează. Nu mai poate trăi fără maşină la scară, fără loc cu moţ în prezidii, fără prezenţa la sindrofiile de la Ambasada sovietică.

E de vină numai ambiţia nefirească a lui Petru Dumitriu?

Nu.

E de vină şi regimul comunist, pentru că, spre deosebire de capitalism, unde scriitorul e un coate goale, un oarecare, în comunism, un scriitor, mai ales dintre cei mari, beneficiază şi de avantajele puterii administrative. Cînd şi-a dat seama că pică, Petru Dumitriu a fugit.

*

Expresie. Citind Arghezi, Publicistică, din porţia mea zilnică, niciodată respectată, descopăr expresia Si le jeu en vaut la chandelle. Cred că e un fel de Dacă afacerea rentează. Caut pe internet să văd dacă asta înseamnă, pentru că aş vrea s-o folosesc în comentariile despre întreprinderi inutile. Da, aşa e. Dau şi peste explicaţia zicerii. Habar n-aveam de ea. În secolul XVI, timp din care vine expresia, cînd electricitatea nu exista, luminatul cu lumînări costa urieşeşte. Înaintea unui joc de cărţi se punea problema dacă participanţii, care plăteau iluminatul, considerau că merită, altfel spus, ajungeau la concluzia că vor cîştiga destul de mult pentru a merita banii daţi pe lumînări. Se spune Si le jeu en vaut la chandelle cînd se pune problema unei investiţii de efort sau financiar în ceva al cărei rezultat se prefigurează mic.
 

*

Asta e fatal. Din meditaţiile lui Stalin din capodopera lui Anatoly Rîbakov Copii din Arbat, volumul 2, La Peur (Teama), volum despre Marea Teroare din anii 1935-1939:

Despre ce reţine Istoria

„Orice Revoluţie e însoţită de victime, asta e fatal. Întreaga Istorie a umanităţii e plină de victime. Victimele războaielor, ale catastrofelor naturale, ale epidemiilor, ale foametei, ale mizeriei se numără cu milioanele. Umanitatea uită repede aceste pierderi, căci pe scurt totul se termină prin moarte, orice viaţă se termină prin moarte, naturală sau nu, prematură sau tardivă. Moartea e inevitabilă şi oamenii s-au resemnat cu asta. Ei nu-şi amintesc decît de cei care i-au trimis pe alţii la moarte: şefii militari, conducătorii, marii lideri ai poporului. Alexandru cel Mare, Iulius Cezar, Napoleon, Suvurov, şi Kutuzov, Stepan Razin, şi Pugaciov sînt în toate memoriile, în timp ce numele celor care au pierit pe vremea lor, din cauza lor şi pentru ei au căzut în uitare.”

Despre cinismul Conducătorului:

„Nu trebuie niciodată să te justifici. După ce şi-a consolidat puterea Napoleon a făcut să fie împuşcaţi sute de oameni. Cine-şi aminteşte de asta? Milioane au pierit în timpul războaielor napoleoniene. Nimănui nu-i mai pasă de asta. Dar el a încercat de a se justifica pentru asasinarea ducelui D’Enghien şi Istoria nu i-a iertat încă această moarte particulară.”

Despre Onestitatea omului politic

„Nu există oameni politici oneşti şi nu vor fi niciodată. «Onestitatea» e un concept de cealaltă parte, una din acele «valori umane» deplasate la un veritabil om politic, şi cu atît mai mult la un şef. Şeful utilizează toate resursele umane disponibile, nu mai astfel îşi poate achita el misiunea sa istorică.”