COMENTARIU Marius Oprea: PNL, cu un picior în groapă. Are nevoie de perfuzii cu Bolojani

Acum exact un deceniu, am scris un articol cu un titlu sugestiv: ”Liberalismul: lobotomizat, eviscerat. Declarat mort”. Se referea la nefericita alianţă cu conservatorii, de la începutul lunii ianuarie 2011, cînd socoteam că aceasta e mai mult decît ”compromiţătoare pentru PNL” şi, într-o exprimare frustă, am declarat public şi că ea arăta ca un fel de "anus contra naturii". Nu cred că actuala alianţă la guvernare diferă cu mult. Am senzaţia că acum liberalismul e în pericol să ajungă de-a dreptul în groapă.

Eu sînt acum mai degrabă un ”nimeni” pentru liberali. La vremea respectivă, în 2011, cînd scriam despre alianţele nefaste ale partidului eram (încă) o voce ascultată, pentru ceea ce presa socotea a fi militantismul meu împotriva colaboratorilor cu fosta Securitate, infiltraţi printre liberali. Nu am fost niciodată încîntat de vreo alianţă a liberalilor cu alţii. Am crezut şi cred în unicitatea proeictului liberal, socotind că va veni vremea ca partidul, aflat singur la guvernare, să-şi dovedească performanţele. Guvernul Tăriceanu a dovedit în parte că un asemenea proiect e posibil. E singurul punct în care mă ”întîlnesc” cu preşedintele Iohannis.

Pentru mine, ultimii şapte ani au fost plini de amărăciune, în care am văzut, rînd pe rînd, compromise toate reperele care m-au decis în 1995 să devin membru PNL. Am strîns din dinţi şi, de multe ori, am închis televizorul, găsindu-mi un refugiu în acţiunile mele de descoperire a victimelor Securităţii. Pînă cînd tocmai un guvern liberal a căutat să împiedice şi aceste căutări, îndepărtîndu-mă de la Insitututul de Investigare a Crimelor Comunismului, cu girul preşedintelui, a cărei fostă consilieră Alexandra Toader conduce acum IICMER. Uşor nu mi-a fost şi uşor nu îmi este nici acum.

Într-o bună tradiţie româno-balcanică, nu greşeşte cine face; greşeşte acela care vorbeşte despre greşeală. Încetul cu încetul, partidul meu a urmat mai degrabă doctrina Năstase, decît pe cea liberală. Fostul premier Adrian Năstase spunea adeseori, cînd era vorba de trecutul comunist, de Revoluţie sau de mineriade ”să privim spre viitor, să uităm ce a fost". Eu, nici atunci şi nici acum nu pot să uit ce s-a întîmplat. Şi s-a întîmplat că Adrian Năstase a ajuns în cele dn urmă să privească viitorul printre zăbrele, iar PNL-ul, într-o autoizolare în raport cu propriul său electorat. Şi aşezat cu îndemînare de duşmanii săi ”din casă”, cei de la USR-PLUS, drept ţintă-piept a nemulţumirilor din ce în ce mai numeroase a unui popor sărăcit şi obosit de un an de pandemie.

Partidul al cărui membru am fost un deceniu (din 1995 şi pînă la demisia mea din 2014, în urma ”fuziunii” cu Partidul Democrat-Liberal) e din nou bolav şi e pe masa de operaţie. Nu cred că starea sa era într-atît de critică încît să se supună, cu ochii închişi, la o nouă intervenţie şi”asistenţei” pe care le-o acordă, plini de compasiune, ”colegii” din USR-PLUS, care sînt primii (chiar mai mult decît pesediştii) care i-ar vrea morţi.

Ceea ce credeam că e un accident s-a dovedit a fi cronicizarea unei boli a partidului. Nesăbuita dorinţă de a ajunge la putere cu orice preţ i-a făcut nu odată pe liberali să facă greşeli după greşeli: după acel ”anus contra naturii” al alianţei cu conservatorii, după ”reconcilirea naţională” în plină campanie electorală dintre liberali şi social-democraţi, anunţată tocmai la Timişoara în plină campanie electorală, unde se punea baza viitoarei Uniuni Social-Liberale, acum s-a aliat la guvernare cu principalii săi inamici: USR-PLUS. 

Totul, de dragul puterii. Ceea ce vedem acum, cum diagnosticam de pe atunci, dovedeşte că aruncarea principiilor la gunoi, de dragul puterii cu orice preţ are cîştig de cauză doar pe termen scurt.

Se pune întrebarea dacă un organism care suportă un anus contra naturii şi extirparea unei bucăţi bune din creier, cum a făcut-o cu precedentele alianţe numai de dragul accederii la putere mai poate supravieţi unei a treia intervenţii nocive: infectarea intraspitalicească voluntară, cu virusul nosocomial userist.

Partidul ar mai putea avea, la următorul congres,  un ultim impuls cerebral, de a se smulge din perfuziile beţiei puterii. E capabil încă să se salveze. Totul e ca Partidul Naţional Liberal să înţeleagă că din politica ”fă-te frate cu dracul, pînă treci puntea“ nu a ieşit niciodată bine. Cred cu tărie că pentru putere se plăteşte întotdeauna un preţ. Liberalii nu şi-l asumă. Încă. Mă îndoiesc că, după dulceaţa puterii, vor putea săpa tranşeele opoziţiei şi că vor reuşi, în sfîrşit, să se prgătească de refacere, după operaţii care i-au dăunat grav sănătăţii. Ar trebui să gîndească pe termen lung. Dacă mai poate, cu oameni precum Cîţu ca ”imagine” de bună guvernare şi cu lupte interne în partid, în care port-drapel şi unul dintre ”liderii” care dă tonul e Raluca Turcan. Ei sînt oameni care-l aduc cu un picior în groapă. Dar, dacă tot e la spital, partidul mai are o şansă: îi trebuie o operaţie care să-i extirpe clientelismul dinăuntru şi să-i aşeze în loc ceva meritocraţie. Partidul are nevoie, urgent, de o infuzie puternică de Bolojani.