PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Obsesiile unui deputat îi împing la proteste pe urmaşii deţinuţilor politici

O lege ”reparatorie” care reînvie de fapt Securitatea

Este cel puţin ciudat ca o lege care priveşte extinderea reparaţiilor materiale şi morale acordate foştilor deţinuţi politici asupra urmaşilor acestora să nu fie apreciată, ci dimpotrivă, contestată de un număr atît de mare de persoane. La finele anului trecut, cînd aceste măsuri au fost votate cu ochii închişi şi o unanimitate entuziastă a Plenului celor două Camere, niciunul dintre aleşi nu citise de fapt modificările de ultim moment, aduse legii.

S-a întîmplat pe 5 noiembrie 2020, cînd Parlamentul României a votat Legea 232/2020, o lege  prin care drepturile acordate foştilor persecutaţi politic s-au extins asupra urmaşilor lor. Fără să intre în detalii, protestatarii arată că înainte de a fi votată legea, proiectului de lege i s-au adus printre alte amendamente şi un amendament la art. 14 din Decretul-Lege nr. 118/1990, articol care a ajuns să aibă următoarea formă: "prevederile prezentului decret-lege nu se aplică persoanelor persecutate condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii sau celor în cazul cărora s-a dovedit că au desfăşurat o activitate fascistă şi sau legionară în cadrul unei organizaţii sa mişcări de acest fel, precum şi copiilor acestora".

Este o prevedere vădit neconstituţională, nesesizată pînă acum la înalta instanţă care veghează asupra respectării Constituţiei, care extinde o presupusă ”vinovăţie” a părinţilor şi asupra copiilor. Ceea ce nu s-a observant însă e că acel cuvînt din textul legii, ”s-a dovedit”,  este cheia caracterului imoral al ei şi reprezintă, în fapt, actul de renaştere a Securităţii, la trei decenii de la căderea comunismului. 

Direcţia Generală a Securităţii Poporului, înfiinţată prin Decretul 221 din 30 august 1948 a fost aceea care a instrumentat toate acţiunile represive ale regimului de ocupaţie sovieto-comunist, împotriva românilor care s-au împotrivit acestuia. A fost un război purtat împotriva naţiunii române, în care Securitatea a fost vîrf de lance şi care a însîngerat ţara. Peste 2 milioane de cetăţeni au avut de suferit în mod direct de pe urma represaliilor: o treime dintre aceştia au fost trimişi în lagăre şi închisori şi un sfert dintre ei au murit acolo, în condiţii îngrozitoare de exterminare. Alţii au fost executaţi sumar, pentru că s-au răzvrătit împotriva regimului, ori au fost condamnaţi la moarte şi executaţi; numărul celor care şi-au pierdut viaţa în timpul confruntării între regimul de ocupaţie sovieto-comunist şi români depăşeşte, după estimările mele, un sfert de milion de oameni.

Vina tuturor acestor victime era ”dovedită”, prin abilitarea acordată de Decretul 221/1948, de către Securitate: aceasta a instrumentat peste o sută de mii de procese penale şi a trimis, prin alte zeci de mii de ”decizii administrative” oameni în lagăre de muncă, doar în baza unor presupuneri. Toate aceste ”dovezi” ale Securităţii au fost reînviate şi au devenit literă de lege, prin modificările aduse Decretului 118 din 1990.

Obsesiile ”anti-legionare” şi istoria lor

Modificările la lege, incriminate de protestatarii care semnează memoriul adresat senatorilor liberali au fost aduse în ultimul moment, fără a fi discutate practic în comisiile parlamentare, de către Silviu Vexler, reprezentatul comunităţii evreieşti în Parlamentul României. Ele trădează o adevărată obsesie ”anti-legionară”, similar cu aceeaşi pe care o nutreau atît comuniştii, cît şi Securitatea.

Comuniştii au decretat practic că toţi cei ce se împotriveau lor erau, fără doar şi poate, cel puţin instigaţi de legionari, dacă nu de-a dreptul membri ai ”mişcării”. Iar Securităţii i-a rămas numai să o ”dovedească”, în sute de mii de ore de anchete, presărate cu tortùri, în urma cărora zeci de mii de oameni au fost siliţi să recunoască, în cele mai multe cazuri, o afiliere inexistentă – aceea la ”mişcarea legionară”. Legionarii se aflaseră în ilegalitate în timpul războiului şi a regimului antonescian şi aşa au rămas, pînă în 1946, cînd o vremelnică ”imunitate” le-a fost acordată de către comunişti, prin Ana Paker. Scopul nu a fost împăcarea celor două ”extreme” politice, ci scoaterea din ilegalitate a legionarilor, pentru a putea fi uşor arestaţi, mai tîrziu. Ceea ce s-a şi întîmplat.

Deşi practic lichidată după 1948, mişcarea legionară a rămas nu numai o obsesie pentru comunişti şi Securitate, dar şi cea mai eficientă justificare a acestora, pentru crimele comise împotriva rezistenei anticomuniste. Acestea s-au săvîrşit avînd drept motiv ”dovezile” adunate de poliţia politică, privind ”legăturile” dintre actele de rezistenţă şi legionari. Anul trecut, în noimembrie, prin amendamentul deputatului Silviu Vexler, un act fals istoric şi nociv, creat de Securitate a căpătat legitimitate. Sentinţele abuzive ale Securităţii au căpătat valenţele unei legi trecute prin Parlamentul României, votată în unanimitate şi promulgată, fără nicio obiecţie, de către Preşedintele României. 

Cei ce protestează în mod justificat la adesa Legii 232/2000 prin inserarea termenului de ”legionar” în cuprinsul articolului 14 consideră că ”se pune o etichetă asupra unui număr mare de deţinuţi politici, care au luptat contra orînduirii socialiste şi care au fost trecuţi mare parte pe nedrept ca fiind legionari. Statul Socialist Român a fabricat dosare tuturor celor care au luptat contra orânduirii socialiste sau care s-au opus instituirii acestui regim odios, abuziv şi criminal”. Nu numai ei au avut însă de suferit: ”după cum este bine cunoscut copii, soţiile şi rudele apropiate ale celor închişi sau urmăriţi de Securitate, au fost ostracizaţi de societatea comunistă, pînă la căderea regimului comunist. Aceştia au fost permanent pedepsiţi pentru originea lor nesănătoasă”. Acum, o lege care, cel puţin teoretic, îşi propunea să repare aceste nedreptăţi, de fapt le continuă.

Prin etichetarea drept ”legionari” a celor mai mulţi dintre cei care au luptat împotriva comunismului, utilizată pe larg de Securitate ca ”dovadă” pentru condamnarea lor (o ”dovadă” care a căpătat în noiembrie 2020 valoare de lege în Parlamentul României), această nedreptate, în loc să fie reparată, a fost extinsă. Deputatul Silviu Vexler nu numai că a reînviat ”sentinţele” Securităţii împotriva opozanţilor politici, dar a aruncat aşa-zisa vinovăţie a părinţilor, socotiţi ”legionari” şi asupra copiilor.

Legionarii, pe o parte înfieraţi, pe alta comemoraţi

Semnatarii protestului adresat senatorilor Gorghiu şi Vela, dar şi grupului parlamentar liberal arată că ”părinţii noştri nu se mai pot apăra, mulţi au plătit cu viaţa pentru că au încercat să se opună regimului comunist şi orînduirii comuniste, alţii şi-au ispăşit pedepsele în temniţele comuniste în condiţii inumane, iar prin amendamentul adus art 14 din Decretul-Lege nr. 118/1990, noi, copiii lor, privaţi în timpul regimului comunist de drepturi, marginalizaţi şi ostraciazaţi din cauza condamnărilor politice a părinţilor, suferim acum o nouă discriminare”. Ei cer un lucru care e în aparenţă uşor de realizat: abrogarea articolului 14, aşa cum a fost el redactat şi ”strecurat” pe ultima sută de metri, de la Comisiile parlamentare şi pînă la plen, de către deputatul Silviu Vexler.

Acelaşi deputat a fost însă absent, atunci cînd ziua de 14 mai a fost legiferată drept ”Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste”, fiind instituită prin Legea nr. 127/2017. Neştiind, sau nedorind să ştie puţină istorie, cei 34 de parmanetari iniţiatori ai proiectului legislativ prin care s-a ajuns la această lege (de la PNL, PSD, UNPR, minorităţi şi neafiliaţi) au arătat în expunerea de motive că la data 14 mai 1948, "au fost arestaţi de către regimul comunist marea majoritate a tinerilor, a intelectualilor, a multor români (sic!), care, prin exemplul de neascultare şi reală libertate exprimată în faţa regimului dictatorial ateu, au pătimit asemenea primilor creştini. (...) În acea noapte de 14 spre 15 mai 1948 au fost arestaţi peste 10.000 de tineri, anchetaţi, ulterior condamnaţi şi repartizaţi în puşcăriile unde urma să execute fiecare condamnarea".

De fapt, în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, într-una din cele mai importante acţiuni a poliţiei secrete comuniste, au fost arestaţi tocmai fruntaşii mişcării legionare, ieşiţi din ilegalitate, în urma înţelegerii cu Ana Pauker, care le acordase amnistierea în 1946.

Avem, deci, în prezent, pe de o parte, o lege prin care urmaşilor foştilor deţinuţi politici, a celor trimişi în lagăre sau deportare li se refuză drepturile, dacă părinţii lor au fost condamnaţi sau socotiţi de către Securitate legionari, printr-un amendament propus de deputatul minorităţii evreieşti Silviu Vexler în 2020, şi o alta, din 2017, prin care s-a decis comemorarea, prin lege, ca zi naţională, a datei în care fruntaşii mişcării legionare au fost arestaţi, în 1948. Lege faţă de care acelaşi deputat Wexler nu a ridicat nicio obiecţie.

În Parlamentul României şi prin alte puncte de decizie se află o mulţime de incompetenţi, chiar rău-intenţionaţi ori superficiali (printre ei şi Andrei Muraru, consilier al pe preşedintelui Iohannis inclusiv pe probleme de ”istorie”, dar şi cercetător la institutul ”Elie Wiesel”), care fac să ajungă la Monitorul Oficial asemenea aberaţii. Dar sînt prostii greu de reparat – pentru că orice referire la asemenea teme ”sensibile” poate atrage etichetarea drept antisemtit şi simpatizant legionar. Pentru care, la fel ca şi în cazul acuzaţiilor aduse de Securitate celor pe care aceasta îi trimitea în lagăre şi închisori, nici măcar nu e nevoie de ”dovezi”, ci, pur şi simplu, de decretarea vinovăţiei.