COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Strategia de relansare promisă de Guvern: mai tragem de timp până trece criza

Din ce au spus oficialii pe parcursul ultimei luni, în Parlament sau în presă, ştim că e vorba de un plan de relansare asemănător ca principiu cu cel din vremea crizei financiare, adică bazat pe investiţii publice în infrastructură (energie, transport, sănătate, educaţie). La aceasta se adaugă investiţii în agricultură şi industria alimentară, modernizarea administraţiei, sprijinirea companiilor mari afectate de criză şi a firmelor care nu se califică pentru programul IMM Invest, un fond de investiţii „după model polonez” şi un proiect de ocupare a forţei de muncă unde prioritară pare să fie încercarea de a-i ţine în ţară pe românii reveniţi din diaspora, direcţionându-i printr-o schemă de subvenţii spre sectorul agricol şi probabil cel de construcţii.

În rest însă, deşi am aflat de la preşedintele Iohannis (declaraţie din 5 mai) că „Guvernul a negociat cu Comisia Europeană ca toate fondurile europene nerambursabile disponibile la acest moment să poată fi redirecţionate cu prioritate către programele de sprijin pentru companii şi către proiectele mari de infrastructură de transport şi de comunicaţii”, premierul Orban s-a scuzat în Parlament, la 18 mai, că nu poate prezenta cifre fiindcă încă „nu se ştie cât se poate acorda de la fondurile europene” şi că o să spună „care sunt resursele şi unde se duc banii” când o să aibă o estimare a resurselor de care dispune Guvernul. Nu e clar la ce fel de resurse şi de fonduri europene s-a referit premierul, în afara celor de care vorbise preşedintele. Fondurile europene în cauză nu trebuie însă confundate cu propunerea anunţată în această săptămână de Comisia Europeană prin Planul Noua Generaţie, din care României i-ar reveni 21 mld. euro net.

Indiferent cât de repede ar putea fi aprobată propunerea Ursulei von der Leyen în Consiliul European, e bine de ştiut că banii respectivi nu vor putea intra în economie decât începând cu 2021, numai condiţionat de aprobarea proiectelor de investiţii de către o majoritate calificată a celorlalte state membre şi numai în funcţie de recomandările de investiţii din rapoartele de ţară aferente Semestrului European. Iar aceste recomandări se referă la priorităţile de dezvoltare a UE în ordinea în care sunt văzute de la Bruxelles: protecţia mediului şi industriile ecologice (Pactul Ecologic European, despre care mulţi au crezut că va fi lăsat baltă din cauza pandemiei, revine pe cai mari: un sfert din cheltuieli vor fi rezervate pentru investiţii destinate combaterii schimbărilor climatice, iar combustibilii fosili şi energia nucleară vor fi excluse de la finanţare), digitalizarea şi infrastructura socială (sănătate, educaţie, acces la locuire).

Deocamdată, măsurile deja decise de Guvern s-au concentrat în două direcţii vizibile de la bun început: bănci şi IMM (programul IMM Invest, prin care băncile au posibilitatea să acorde credite garantate de stat pentru firmele considerate bancabile – până acum, doar pentru ceva mai mult de 1.400 din peste 60.000 înscrise), respectiv angajatori şi angajaţii lor trimişi în şomaj tehnic (subvenţionarea cu 2,6 mld. lei a şomajului tehnic pentru sectoarele cu restricţii, iar de la 1 iunie promisiunea plăţii temporare de către stat a 45% din salariul brut după revenirea din şomajul tehnic). A treia direcţie a devenit evidentă odată cu publicarea statisticilor PIB pe primul trimestru: creşterea de 2,7% faţă de T1 2019 a fost salvată de construcţii – creştere cu 32,6%, iar în martie de 29,6%, majoritatea din fonduri de la buget).

Mult mai ascunsă a rămas a patra direcţie, pentru că ea a fost şi rămâne confundată cu intenţia de a face cadouri electorale bugetarilor şi beneficiarilor de asistenţă socială. Mai exact, tocmai ministrul finanţelor, altminteri cu vechi simpatii libertariene, a fost cel care a tăiat elanul altor ideologi de prin guvern şi a anunţat încă de la începutul lui aprilie că restructurările de personal bugetar sau tăierile de salarii ori pensii nu intră în calculul Guvernului. Explicaţia acestei decizii ţine de macroeconomia elementară: într-o perioadă de prăbuşire rapidă a cererii din economie şi în care locurile de muncă din sectorul privat dispar în ritm accelerat, orice măsură de austeritate care ar afecta locurile de muncă şi veniturile populaţiei ar fi puternic prociclică şi ar adânci atât sărăcia din societate, cât şi reculul economic.

Teoretic, aici ar urma să fie diferenţa de bază dintre răspunsul la criză de acum şi cel de pe vremea austerităţii lui Băsescu-Boc. Pe atunci, criza financiară le-a dat prilejul guvernanţilor să dea vina pe diverse categorii de cetăţeni pentru lipsa de bani din buget şi să le taie din beneficii (bugetarii, asistaţii sociali – pensionarii, „mămicuţele şi bebeluşii” etc). Acum însă nici măcar n-avem de-a face cu o criză financiară, ci cu una umanitară, din care se poate ieşi adăugând locuri de muncă şi venituri pentru cetăţeni, nu tăind şi mai multe locuri de muncă şi venituri – de unde şi discuţiile din alte ţări despre venitul de bază universal sau despre „banii din elicopter”, ca soluţii de menţinere a păcii sociale în condiţiile în care pandemia a devastat sectoare întregi de activitate.

Există însă într-o astfel de logică un mare semn de întrebare – întârzierea inexplicabilă a guvernanţilor de a anunţa ce au de gând în privinţa majorărilor de venituri prevăzute de legi anterioare, respectiv alocaţiile pentru copii (de la 1 august), salariile profesorilor şi pensiile (de la 1 septembrie). Întrebarea despre cum se vor aplica şi finanţa aceste majorări a figurat în toate analizele economice străine din ultimele luni, pentru că de răspunsul la ea depind următoarele decizii ale agenţiilor de rating privind profilul de solvabilitate al României. De exemplu, la sfârşitul lui aprilie, economiştii Crédit Agricole estimau o creştere a datoriei publice la 50% din PIB de pe urma crizei sanitare şi a majorării pensiilor (şi la 60% în următorii ani, luând în calcul următoarele majorări de pensii şi ale salariului minim), conchizând că statul „ar putea beneficia de ajutor de la FMI şi UE pentru susţinerea sistemului sanitar şi a ţesutului economic, mai ales a IMM-urilor, ceea ce va atenua uşor consecinţele crizei, fără însă a rezolva problemele”.

Prima decizie de rating, cea a Standard&Poor’s, ar urma să fie anunţată la 5 iunie, iar ea va fi importantă, întrucât o eventuală retrogradare ar însemna o creştere imediată a costurilor de finanţare a statului, care deja s-au majorat în ultima vreme exact din cauza întârzierii Guvernului de a comunica ce are de gând. La conferinţa de presă din 28 aprilie, preşedintele Iohannis a părut că dezavuează dublarea alocaţiilor pentru copii, dar fără a spune clar ce se va întâmpla, iar despre pensii a afirmat doar că i s-ar părea „nedrept ca pensionarii să plătească întreaga notă de plată a epidemiei”. De atunci însă, în afară de zvonul că majorarea pensiilor va fi doar de 10% în loc de 40%, nu s-a mai auzit nimic. Preţ de mai bine de o lună, aşadar, oficialii au tot dat asigurări că marele plan pentru relansarea economiei există şi e pe ţeavă, dar au tot întârziat să-l prezinte, iar în privinţa temutei majorări a pensiilor şi a alocaţiilor au rămas sibilinici sau au tăcut.

Nu că ar fi prima oară când Guvernul întârzie cu nişte măsuri altminteri urgente: aşa a fost şi cu achiziţiile de materiale sanitare pentru pandemie, şi cu celebrele ordonanţe militare, şi cu tranziţia la starea de alertă, şi cu lansarea IMM Invest, şi cu administrarea afluxului de români din diaspora. Faptul că până acum am scăpat relativ ieftin în privinţa bilanţului pandemiei a făcut totuşi ca acestea să fie cumva iertate şi uitate. Iar asta e posibil să-i fi încurajat pe guvernanţi să temporizeze şi alte lucruri, cu ideea că pe măsură ce pandemia trece, urgenţa de a anunţa nişte măsuri costisitoare pentru buget o să treacă şi ea, economia se redresează de la sine pe urma zonei euro, iar marele plan de relansare poate să rămână frumos la stadiul de intenţie, mai exact să capete valoare de program electoral înainte de alegerile din toamnă-iarnă. O asemenea socoteală nu merge însă şi cu majorarea de pensii şi alocaţii – dimpotrivă, aici orice zi de amânare a deciziilor costă, şi nu la scorul electoral: pieţele financiare nu-s ca alegătorii, să ierte şi să uite fiindcă au scăpat cu viaţă din pandemie.