Ion Cristoiu: Un film greu de înţeles nu numai de neocomunişti, dar şi de comuniştii de pe vremuri

Panorama ideilor care mi-au venit pe loc. Marţi, 20 ianuarie 1993, Televiziunea română a difuzat filmul lui Costa Gavras, Mărturisirea. Plecînd de la reacţiile telespectatorilor, consemnate de Evenimentul zilei, sub titlul Mărturisirea comunistă publicam în Expres Magazin din 27 ianuarie 1993, un amplu eseul dedicat filmului. Dat fiind că mulţi telespectatori susţinuseră că n-au înţeles nimic, am simţit nevoia să scriu despre ce momente din istoria comunismului vorbeşte filmul:

„Unii telespectatori au declarat că n-au înţeles nimic din film. O opinie perfect îndreptăţită. „Mărturisirea” e un film specios. El e greu de înţeles nu numai de către neocomunişti, dar şi de către comuniştii de rînd. Pentru că el se adresează numai iniţiaţilor în doctrina comunistă, altfel spus, numai celor pe care regimul îi consideră comunişti autentici. Trebuie să cunoşti foarte bine istoria comunismului pentru a înţelege dezbaterea din filmul lui Costa Gavras.

„Mărturisirea” abordează o chestiune controversată în lume comuniştilor. Între 1936 şi 1939 au avut loc la Moscova celebrele procese intentate de Stalin vechilor bolşevici. Participanţi la Revoluţia din Octombrie şi la Războiul civil, Kamenev, Zinoviev, Buharin, unii dintre aceştia tovarăşi de luptă de-ai lui Lenin, sînt acuzaţi de procurorul Andrei Vîşinski (cel care la sfîrşitul lui februarie 1945, în calitate de trimis al ruşilor în România, îl va obliga pe Regele Mihai să fie de acord cu Guvernul dr. Petru Groza) că ar fi făcut spionaj în favoarea unor puteri străine. Mai mult, cei care contribuiseră la victoria bolşevicilor erau acuzaţi că ar fi fost în realitate, agenţi ai Ohranei ţariste.

Spre surprinderea tuturor comuniştilor din lume, la procesele desfăşurate nu cu uşile închise, ci în public, acuzaţii îşi recunosc responsabilităţile care li se puneau în cîrcă. În faţa asistenţei uluite ei mărturisesc faptul că sînt spioni, că activează împotriva puterii sovietice de mai mult timp. Fenomenul se reia aproape identic, după război, cu activişti de partid din ţările comuniste: Kostov, în Bulgaria, Ranjk, în Ungaria, Slansky, Arthur London, în Cehoslovacia. Aceşti vechi comunişti, membri de frunte ai Kominternului, luptători în Spania, îşi mărturisesc public vina. Această „mărturisire” e un lucru care va tulbura mult timp lumea comunistă. Se poartă aici lungi şi controversate discuţii pe tema dacă respectivii au fost sau nu vinovaţi. Şi dacă nu, cum a fost posibil ca ei să mărturisească în public nişte vini imaginare.

Filmul „Mărturisirea” al lui Costa Gavras abordează tocmai această problemă. El îşi propune să demonstreze în primul rînd, un adevăr: acuzaţii nu erau vinovaţi deloc. În al doilea rînd, filmul îşi propune să demonstreze mecanismul prin care aceşti comunişti vechi, cu state încercate de luptători împotriva fascismului, oameni care nu se dovediseră pînă atunci laşi, îşi putuseră recunoaşte public nişte vini imaginare. Telespectatorii români aveau tot dreptul să declare că n-au înţeles nimic. Ei au privit filmul din afara lumii comuniste. Or, Costa Gavras demonstrează mecanismul „mărturisirii” referindu-se la nişte lucruri pe care numai comuniştii iniţiaţi le cunosc.

Astfel, alături de interogatoriile tipic staliniste (din acest punct de vedere se spune că stalinismul a împins tortura psihologică pe culmi nebănuite, realizînd o adevărată revoluţie în mijloacele acesteia), Costa Gavras aşază printre cauzele „mărturisirii” şi teza comunistă potrivit căreia un membru de partid trebuie să facă totul, inclusiv să mintă, cînd e vorba de interesele partidului. Eroului din film i se spune de zeci de ori că interesele partidului cer ca el să-şi mărturisească vina în public. Această invocare reprezintă cea mai puternică presiune psihologică, mult mai puternică decît tortura, asupra personajului, pentru care partidul e înainte de toate. Poziţia personajului principal e de neînţeles pentru cineva din afara lumii comuniste. Un om cu convingeri democratice s-ar întreba imediat, vizionînd filmul, de ce protestează eroul în numele partiduli, de ce aduce drept argument, tinereţea sa revoluţionară, şi nu protestează în numele justiţiei, al dreptăţii, de ce nu aduce drept argument libertăţile individuale?”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristouiublog.ro