ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Între moartea lui Dej şi venirea la putere a lui Ceauşescu, Securitatea a lăsat deoparte cătuşele şi bîta şi s-a apucat de ”educaţia maselor”

Puşcăria nu a întemniţat şi conştiinţele

În mod paradoxal, acest gest  al graţierii deţinuţilor politici, prezentat de regim drept un act umanitar a mărit teama, în rîndurile populaţiei: cînd, pe fiecare stradă, ori uliţă sătească din România a fost revăzut ”vecinul” întors din puşcărie sau lagăr, oamenii au fost şocaţi să vadă adevărate stafii – niciun deţinut politic, altădată un munte de bărbat, nu cîntărea mai mult de 50 de kilograme şi părea o minune că se mişcă. Dar ceea ce le rămăsese tuturor celor eliberaţi era sufletul curat şi conştiinţa propriei libertăţi interioare.

Unii din ei, înspăimînaţi de perspectiva întoarcerii în temniţă ”la cea mai mică abatere”, aşa cum au fost avertizaţi toţi deţinuţii politici la eliberare, ”s-au integrat sau îşi manifestă intenţia de a participa efectiv la viaţa socială”, cum consemnau rapoartele Securităţii. Dar încetul cu încetul alţii, cei mai mulţi, au început să vorbească, deşi la eliberare au fost obligaţi, prin angajament scris să nu povestească nimic din cele suferite în detenţie. De fapt, înşişi trupurile lor chinuite spuneau povestea şi, în fond, pentru ei libertatea rămăsese bunul cel mai de preţ. Alţii dintre cei eliberaţi ”au adoptat o pozitie de espectativă şi izolare, evitînd a mai veni în contact cu persoane suspecte şi a purta discuţii cu caracter politic, din teama de a nu atrage atenţia organelor noastre”.

Cu toate acestea, se constata că nu mai puţin de 1.050 de elemente graţiate, după ieşirea din închisoare au continuat să se situeze pe o pozitie ostilă orînduirii noastre, desfăşurînd şi în prezent activitate duşmănoasă şi de instigare a altora la acţiuni antipopulare”. Deci, o zecime din cei eliberaţi.

Cînd s-a emis Decretul 411 din iulie 1964, se cunoştea deja că, din 3.244 condamnaţi care se încadrau în prevederile graţierii din decret, nevoiţi să semneze angajamentele că nu vor vorbi despre condiţiile de detenţie la care au fost supuşi şi nu vor mai întreprinde acţiuni împotriva regimului, un număr de 738 dintre ei, ”elemente, legionari, ţărănişti, membri ai unor organizaţii subversive şi teroriste, foşti functionari ai aparatului de represiune burghez” au refuzat să semneze aceste angajamente şi, ca urmare, se considera că ei ”nu renunţaseră la activitatea duşmănoasă”. Mai mult, ”dintre aceştia, 208 condamnaţi, la punerea în libertate au declarat că vor continua să desfăşoare activitate contrarevoluţionară”.

Demascări, avertizări şi ”măsuri de influenţare obştească”, pe bandă rulantă

Urmăriţi atent de Securitate, după eliberarea lor, toţi foştii deţinuţi politici au făcut obiectul unui raport-sinteză, document ”strict-secret” depus la Cabinetul Ministrului de interne, în 21 aprilie 1965. În special, se arătau rezultatele urmăririi celor ce se declaraseră, singuri, în continuare, ”duşmani ai poporului”.

Dar probleme creau şi cei ce nu cunoscuseră temniţa. Raportul constata că ”în noile condiţii politice, organele Ministerului Afacerilor Interne, pe lîngă arestarea şi trimiterea în judecată a unor elemente, au înlocuit răspunderea penală cu măsuri de influenţare obştească: avertizări şi demascări publice”. Încercînd, fără plăcere, să mulţumească Partidul, Securitatea se îmblînzise şi arăta că în cazul celor ”graţiaţi în ultimii ani în baza directivelor conducerii de partid şi de stat, începînd cu anul 1962, în acele cazuri unde faptele săvîrşite au prezentat un pericol social mai redus, în ultimii doi ani au fost efectuate demascări, cu participarea directă a unor mase largi de oameni ai muncii”. Se făcuseră, în ultimul an, nu mai puţin de 310 asemenea ”demascări publice”: ”în discuţiile care au avut loc cu prilejul demascărilor, participanţii au înfierat faptele acestora, creînd o opinie de masa, faţă de elementele care acţionează duşmănos şi au trezit la realitate o serie de persoane predispuse la activitate antisocială, prevenindu-se asupra consecinţelor”.

O a doua măsură la care Securitatea a recurs, înlocuind trimiterea direct în temniţă sau în lagăr, aşa cum procedase în anii ’50, au fost ”avertizările” – convocări la Securitate, urmate de anchete, pe parcursul cărora cel chemat era înştiinţat că i se cunoaşte comportamentul antisocial, atitudinea politică ostilă şi era ameninţat că dacă va continua aşa, va înfunda temniţa. Astfel încît, după eliberarea deţinuţilor politici, s-au îndesit numărul ”avertizărilor”: ”pe lîngă demascările publice, organele Ministerului Afacerilor Interne au avertizat, în aceeaşi perioadă, 1.850 de elemente, care prin discuţii duşmănoase creeau o atmosferă negativă în rîndul persoanelor cu care veneau în contact”.

La doi ani şi jumătate de la încheierea ”colectivizării agriculturii”, nemulţumirile ţăranilor, deposedaţi de pămînt, dar şi ale muncitorilor de la oraşe, din cauza crizei de produse alimentare creau o atmosferă ostilă regimului, din ce în ce mai manifestă, în condiţiile de ”relaxare” a represiunii. Astfel încît nemulţumirile se generalizaseră. ”În afară de cei demascaţi sau avertizaţi în această perioadă, au existat un număr însemnat de elemente care s-au manifestat duşmănos, datorită unor nemulţumiri personale, generate de faptul că au primit produse puţine la ziua muncă, lotul ajutător ar fi insuficient faţă de numărul membrilor de familie, pensiile sau salariile primite ar fi mici, în raport cu greutăţile familiale, nu ar avea încă asigurată o locuinţă, nu ar fi încadraţl într-un serviciu corespunzator pregătirii lor şi alte cauze de acest gen”. Se credea că masura avertizării acestor oameni nemulţumiţi, care nu cunoscuseră temniţa putea fi ”cît mai eficace” dacă era efectuată ”cu concursul unor activişti de partid, de stat, sindicali sau U.T.M., conducători de întreprinderi şi instituţii”. Adică în prezenţa şefilor lor. Astfel încît, în urma discuţiilor purtate cu securiştii şi şefii, ”majoritatea şi-au recunoscut vinovăţia, au regretat faptele comise şi s-au angajat ca în viitor sa nu mai săvîrşească fapte daunătoare relaţiilor de convieţuire socialistă”.

Asemenea ”măsuri de influenţare obştească” au fost extinse an de an, fiind ”avertizate şi demascate” în anul 1963 exact ”300 de elemente”, în 1964, alte ”1.100 elemente”, iar în primele trei luni şi jumătate ale anului 1965, peste 760 de persoane. Ca pondere, 45% din cei avertizaţi sau demascaţi sînt din mediul urban şi 55% din mediul rural, aproape 450 sunt intelectuali, cca 1.000 ţărani, 660 muncitori” şi numai 50 ”fără profesie”. Ca apartenenţă politică, ”40% din aceste elemente au făcut parte din diferite formaţiuni politice burgheze, dintre care 450 sunt foşti legionari, 220 P.N.Ţ.-işti, 180 P.N.L.-işti”. Restul erau fie apolitici, fie chiar membri de partid. Dar asta nu se mai spunea în sinteză – care trebuia să oglindească devotamentul poporului faţă de regim şi să arate că aceia care se manifestă împotriva lui sînt excepţia care confirmă regula entuziasmului cu care românii îmbrăţişaseră ”cauza socialismului şi a păcii”.

Securitatea, obligată la blîndeţe, dar exasperată de ”duşmanii poporului”

Securitatea lăsase deoparte cătuşele şi bîtele şi se apucase de educaţia maselor. Documentul citat, din arhivele poliţiei politice comuniste arăta meşteşugit Partidului că, ”punînd un accent deosebit pe forţa de înrîurire a colectivităţii şi urmărind să determine elementele duşmănoase să înceteze cu acţiunile antipopulare şi să se integreze în viaţa sociala normală, organele Ministerului de Interne au recurs în mai multe cazuri la avertizarea aceloraşi persoane, de două sau mai multe ori”. Securiştii erau obligaţi la blîndeţe, dar şi să constate că ”o mare parte dintre elementele duşmănoase active - majoritatea avînd antecedente politice şi penale - fiind stapînite de concepţii profund duşmănoase, au sfidat măsurile luate, iar în prezent continuă să desfăşoare activitate potrivnică regimului democrat popular”. Şi ”elementele duşmănoase active” nu erau puţine: ”deţinem materiale din care rezultă că, din 2.160 de elemente demascate sau avertizate de la începutul anului 1963 pînă în prezent, un număr de 550 desfăşoară activitate duşmănoasă”.

Sînt date mai multe exemple. De pildă, ”Petroiu Ioan din Bacău, funcţionar, a fost avertizat în anul 1963 pentru injurii şi calomnii grave la adresa conducerii de partid şi de stat. În anul 1964, a fost descoperit ca autor al unor înscrisuri anonime, în care ameninţa cu moartea pe unii activişti ai raionului Moineşti. Ca urmare, la 12 ianuarie 1965 a fost avertizat pentru a doua oară. Se cunoaşte că şi in prezent defăimează realităţile regimului, avînd o poziţie net duşmănoasă”. Victor Apetre, fost ofiţer sucevean din ”armata burgheză” a fost ”avertizat” la 29 iulie 1963, deoarece în repetate rînduri şi în public ”a preconizat dezlănţuirea unui nou război mondial şi schimbarea regimului. Continuînd să calomnieze grav organele locale de partid şi de stat, la 23 septembrie 1964 a fost avertizat pentru a doua oară”.

Continuau exemple de foşti legionari, ţărănişti sau liberali, avertizaţi de două-trei ori pentru ”agitatie antipopulară”, iar aceştia erau consideraţi ”elemente fanatice” şi supuşi unei atente urmăriri. Este dat exemplul lui Licinius Faina din Bucureşti, ”fost membru al C.C. al P.N.Ţ.” care ”atît pe timpul cît s-a aflat în detenţie, cît şi după aceea, a avut o atitudine net ostilă regimului nostru. Continuînd să se menţină pe aceaşi poziţie, la 15 martie 1965, într-o discuţie, a afirmat: ”...avem datoria morală faţă de popor să nu ne compromitem. Trebuie să mai jucăm un rol în ţara aceasta ... Spui că ne vor aresta... Te înşeli! lată ce mi-a spus un cunoscut: un preot, fost legionar, s-a îmbătat într-o seară şi a început să cînte, într-un bufet, Sfîntă tinereţe legionară. La scurt timp a fost chemat la Interne şi i s-a pus în vedere să nu mai repete greşeala, după care a fost trimis acasă. Preotul s-a îmbătat şi în altă seară şi a cîntat din nou, într-un alt bufet. Internele au procedat cu el Ia fel. Dar preotul nu s-a astîmpărat şi a comis aceeaşi infracţiune, pentru a treia oară. De data aceasta, Internele l-au arestat şi l-au ţinut închis vreo două luni. Fiind trimis în judecată, a fost condamnat la un an cu suspendare”.

Securitatea se plîngea, deloc subtil, că noile măsuri de convingere nu prea dau rezultate, în cazul foştilor deţinuţi politici, care cunoscuseră îndeaproape ”tăişul sabiei” ei şi acum nu se mai temeau, cînd aceasta se purta ”cu mănuşi”: ”dintre elementele avertizate sau demascate, un număr însemnat continuă şi în prezent să acţioneze duşmănos împotriva regimului nostru”. Continuau numeroase exemple, precum cel al fruntaşului ţărănist Victor Anca: ”la scurt timp după graţiere , într-o discuţie cu unii cunoscuti ai săi, i-a sfătuit să ia contact, prin oameni de încredere, cu intelectuali mai în vîrstă , mai ales cu cei din armată, să le sondeze părerile cu privire la politica externă şi internă şi să afle ce nemulţumiri au. Recomandîndu-le precauţie, i-a instruit astfel: …în eventualitatea cînd vom fi dibuiţi, să negăm totul, cuvîntul nostrum de ordine fiind nu ştiu nimic”. Masonul Mircea Ciupercescu, graţiat după o condamnare la muncă silnică pe viaţă, exprimîndu-şi intenţiile de viitor, a afirmat: ”este momentul de a se strînge rîndurile, pentru a se asigura schimbul de mîine. Va trebui ca acum, cu experienţa pe care o avem fiecare dintre noi, să ne îndreptăm spre cei care nu au fost înregimentaţi politic, dar simt româneşte. Eu nu pot uita trecutul şi acum nu pot rămîne un simplu personaj. Trebuie menţinut contactul de la om la om, pentru a şti fiecare ce gîndim”.

Unii dintre foştii deţinuţi politici au reluat contacte cu diplomaţi occidentali, cărora le-au povestit ororile petrecute în temniţele comuniste. De pildă, pictorul George Tomaziu, care fusese condamnat la 15 ani închisoare, ”după punerea în libertate, a stabilit şi permanentizat legături cu diplomaţii Ambasadei engleze la Bucureşti şi cu alţi cetăţeni străini. S-a stabilit că, în cadrul întîlnirilor avute cu aceştia, Tomaziu George le-a comunicat unele informaţii. Astfel, în cursul lunii octombrie 1964, la una din recepţiile date de ambasada Angliei, întîlnindu-se cu un ziarist englez, venit în R.P.R. din partea Organizaţiei Internaţionale de Amnistie (Amnesty International – n.n.) pentru a se interesa de situaţia foştilor deţinuţi politici, Tomaziu i-a spus urmatoarele: …la noi nu s-a făcut nici o amnistie pe această linie, ci doar o graţiere. Bătrînii puşi în libertate trăiesc în condiţii mizere, nu au ce mînca, nu li se dau pensii, iar ceilalţi foşti deţinuţi au condiţii materiale slabe".

Securitatea îl urmărea pe pictorul George Tomaziu cu atenţie, din cauza relaţiilor sale cu diplomaţii britanici. ”La 27 februarie a.c ., fiind vizitat la domiciliu de Murray Dalton, ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti şi discutînd despre interesul Angliei de a scoate din ţara noastra o parte din foştii deţinuţi politici, Tomaziu a sugerat ideea ca statul englez să condiţioneze încheierea unor contracte economice cu eliberarea paşapoartelor acestor persoane, metodă pe care ar fi folosit-o şi ministrul de finanţe al Franţei, în timpul vizitei în patria noastră. În discuţiile ce le poartă cu alte elemente ieşite de curînd din închisoare, fără vreo reţinere, le informează despre vizitele şi discuţiile pe care le are cu diplomaţi. Bucurîndu-se de influenţă în rîndul foştilor deţinuţi, întreţine în mijlocul lor o atmosferă ostilă regimului nostru, în care scop le oferă ziare şi reviste occidentale şi-i ţine la curent cu problemele pe care le află de la diplomaţii capitalişti. Şi alţi foşti deţinuţi, după ieşirea din închisoare, au luat legătura cu diplomaţii occidentali, cu care prilej au discutat despre timpul cît au stat în detenţie şi intenţiile lor de viitor. Unii dintre aceştia s-au dedat la manifestări duşmănoase grave, fapt comentat ulterior de diplomaţi. De exemplu, Carusi Spiridon, condamnat în 1958 la 15 ani închisoare, la scurt timp după ieşirea din închisoare a mers la Ambasada Greciei, unde a avut o serie de manifestări duşmănoase. Ca urmare a comportării sale, Cuiumdjelis Teodor, secretar III la această reprezentanţă, a afirmat: dacă Spiridon Carusi nu-şi va ţine gura, va intra din nou în puşcărie”.

Dar frica de Securitate era deja depăşită de toţi aceşti oameni, care trecuseră prin temniţă şi pentru care ”măsurile de avertizare” erau un fleac. Încet, fiecare din ei, în parte, în mediile în care s-a aflat, deşi sub o riguroasă urmărire, a păstrat o scînteie a speranţei, că regimul se va schimba. Şi nici speranţa lor, nici schimbarea n-au fost deşarte. Pierzîndu-şi atributul violent represiv, regimul comunist şi-a tăiat, de fapt, craca de sub picioare.